Mărturisirile nu sunt doar niște simple povești de adormit copii. Ele sunt roadele anilor de trudă și chin, ale experiențelor traumatizante și solicitante. Oarecum, tot ceea ce includ în mărturisiri, nu sunt altceva decât niște învățături extrase din întuneric și singurătate, rezultate și concluzii trase după toți anii grei ce au trecut și multele nopți albe în care am stat pe gânduri. Prima mărturisire se poate reciti de aici.
Mereu am crezut că dacă voi fi un om bun și mă voi comporta exemplar, lumea se va comporta cu mine la fel. Nimic mai greșit de atât, căci lumea, sau mai bine zis oamenii, nu te apreciază numai până când le ești de folos, după care ești aruncat la gunoi sau înlăturat. În zilele noastre sinceritatea și profunzimea prea puțin mai sunt apreciate, dacă nu deloc.
Din câte am observat eu, pentru majoritatea oamenilor, copilăria e doar o amintire tristă despre niște ani frumoși și fericiți care s-au evaporat în neant precum fumul, ani care nu se vor mai întoarce veci. Nu are rost să mă ascund sau să-mi neg sentimentele, căci la fel simt și eu. Sunt unul din marea mulțime care plânge după copilărie, sau chiar dacă nu plâng reușesc să mă întristez maxim când îmi aduc aminte de toți anii fericiți care acum au rămas doar niște amintiri. Copilăria e o perioadă a inocenței, a liniștii, a lucrurilor bune, după care totul se transformă într-un thriller misterior, stresant și ciudat. Puțini reușesc să-și păstreze acea inocență și curiozitate din copilărie. Aș vrea să-mi pot percepe strada sau casa cu aceleași senzații ca și în urmă cu 20 de ani, dar iată că nu reușesc și asta mă întristează. Majoritatea oamenilor cu care am crescut, astăzi sunt fie ruinați, fie morți. Această trecere a timpului pe unii nu afectează deloc, în timp ce pe alții lasă fără cuvinte.
Prezentul meu e o mizerie, de cele mai multe ori un chin insuportabil. Sunt dovada vie a faptului că omul poate să suporte orice fel de atrocitate, fie din partea semenilor, fie din partea sorții și a vieții. Nu trebuie să fii sfânt ca să vezi toți falșii creștini cum pozează în mari exemple demne de urmat spre rai. Nu trebuie să fii un soldat ca să vezi ce e războiul. Și nu trebuie să fii politician ca să știi ce e minciuna și cum se practică.
Mai de mult credeam în ideea cum că datorită calităților și a capacităților mele, am tot dreptul din lume la fericirea absolută. Nu credeam că fericirea ar trebui să fie un dar pentru mine, ci mai degrabă un drept bine meritat. Dar, neobținând acest drept, am reușit să mă revolt din toată ființa mea, creând astfel o imensitate de frustrări și regrete. Toate aceste valuri de emoții au generat în mine furtuni nemiloase. Dar pe urmă mi-am dat seama de un lucru. Lumii îi era indiferentă revolta mea în aceeași măsură ca și nefericirea mea.
Am ajuns la concluzia că nu are rost să mă aștept la nimic din partea nimănui, sau mai bine spus, trebuie să mă aștept la orice, din partea oricui, la orice oră. De cele mai multe ori îți scuipă în palmă cel pe care l-ai hrănit cândva, ajungi să fii înjurat de cel cu care cândva vorbeai frumos. Situațiile de criză ne dezvăluie adevărata identitate, atât nouă înșine cât și ale celor din jur. Perioadele în care trecem prin clipe foarte grele din cauza problemelor, fie financiare, de sănătate, de familie, etc., sunt momentele colosale, poate chiar cele mai importante din viața fiecăruia, căci atunci ne dăm seama ce fel de oameni suntem, la fel cum îi vom observa și pe cei din jurul nostru și modul în care se implică pentru a ne ajuta. Pot afirma faptul că oameni cu care am crescut, sau alături de care am crescut, oameni pe care i-am considerat frați, în cele din urmă n-au ajuns altceva decât niște străini demni de tot disprețul din lume. Și exact același lucru pot spune și despre neamurile și rudele mele. Nu te poți baza pe nimeni, doar pe tine. Doar pe tine te ai în cele mai negre zile și în cele mai albe nopți.
Ce poate să facă un om pentru a se salva? Vânătorii de succes nu sunt altceva decât niște ignoranți, narcisiști și optimiști, care își calcă semenii în picioare fără milă doar pentru a-și atinge propriile scopuri. Cum rămâne atunci cu cei care nu aleargă după succese iluzorii? Pentru acești oameni, batjocoriți și umiliți de viață, arta rămâne singura salvare. Doar ca artist poți supraviețui cumva în această groază a existenței, refugindu-te în creație, indiferent de ce natură ar fi aceasta. Ca să fii fericit, sau ca să ai succes, ai nevoie doar de o doză bună de ignoranță și încredere. Dar mai bine sunt nefericit, decât fericit într-o lume a idioților. Fericit în propria mea nefericire - cu aceste vorbe îmi pot descrie cel mai bine starea mea generală.
No comments:
Post a Comment