Sărbătoare sub o altă formă

"Stările cu adevărat maladive ne leagă de realităţile metafizice, pe care un om normal şi sănătos nu le poate înţelege niciodată." - Emil Cioran

De secole, poate chiar de milenii, omenirea s-a obișnuit să celebreze diverse evenimente ale anului. Crăciunul, Paștele, Anul Nou, Rusaliile, diverse date calendaristice cu tematică religioasă, zile de comemorare, zile onomastice, zile de naștere, ș.a.m.d., sunt doar câteva dintre sărbătorile oamenilor. Suntem în decembrie, iar în această perioadă a anului lumea e agitată la maxim, pentru că vine Crăciunul, revelionul, anul nou, mâncare și băutură multă, zile libere, etc. E multă fericire în spatele acestor sărbători, sau mai bine zis multă ipocrizie. Crăciunul de exemplu, înainte de apariția creștinismului, era o sărbătoare păgână de iarnă. Atât și nimic mai mult. Creștinii au preluat doar o tradiție străveche, făcându-i o îmbunătățire din perspectiva lor. Anul nou ce este până la urmă? Fiecare planetă face o rotație completă în jurul unei stele, durata acestei rotații variază în funcție de distanța dintre planetă și stea. Astfel acționează forța gravitațională, ceea ce influențează viteza rotației. Acest lucru este valabil și în cazul planetei noastre, Terra sau Pământul, care la fel ca și restul planetelor face o rotație completă în jurul stelei care este epicentrul sistemului nostru solar. În cazul nostru această stea este Soarele. Rotația pământului este de 365 de zile calendaristice. Atunci ce sărbătorim totuși?
Stau și mă gândesc la toți acești oameni care în astfel de momente se simt bine, se distrează, mănâncă și beau pe rupte, fac sex până rămân fără strop de energie, după care ori dorm ca epuizații, fie sfârșesc pe la spitale din cauza toxiinfecției alimentare, sau pe la dezalcoolizare. Eu nu pot să fiu fericit în astfel de momente. Pentru mine nu înseamnă nimic aceste sărbători. Deja de ani de zile nu le mai simt farmecul, iar pe an ce trece mă simt tot mai scârbit de ele. Oamenii parcă sunt hipnotizați, nu doar acuma, ci în tot restul anului. Întregul sistem și întreaga existență în sine nu se poate compara cu altceva decât cu o imensă hologramă sintetică și iluzorie, iar oamenii fiind captivi în aceasta. Pe de o parte aceste sărbători au și un oarecare avantaj. Ele reușesc cumva să țină mintea omului obișnuit și mediocru într-o stare de semi-hipnoză, oferind acestuia bucurie și senzație de libertate. Dar să nu uităm că toate acestea sunt iluzorii.
Din ce scriu nu vreau să pară că sunt un fel de Grinch care a declarat război nu doar Crăciunului, ci întregului arsenal de sărbători. Nu, nu sunt astfel. Ceea ce lumea nu știe și nici nu poate înțelege, e faptul că tot ceea ce reprezintă bucurie sau sărbătoare, pentru un om inteligent sau nefericit nu e altceva decât o doză de depresie în plus. Urăsc aceste zile. Le urăsc din tot sufletul meu, tot ceea ce vreau e să se sfârșească. Copil fiind, nu m-am gândit niciodată că voi ajunge astfel. Dar iată că situațiile se schimbă, la fel și oamenii. Evenimentele, cursul vieții, dramele care ne lovesc, experiențele, toate se adună și cu timpul ne transformă în ceea ce trebuie să devenim de fapt. Fiecare om are o latură pozitivă și una negativă. Sunt zile în care latura pozitivă domină și alte zile în care cea negativă. Ține totul de personalitatea fiecăruia.
Sunt conștient de faptul că noaptea la ora 12 nimic nu se va schimba. Nu mă voi trezi mâine într-o lume mai bună, la fel cum nici împrejurimile în care mă aflu nu se vor schimba. Lumea va fi la fel mâine, la fel de rea cum era și ieri, doar că astăzi cumva se uită de aceasta. Nu am cum, nu pot și nici nu o să pot vreodată să mă bucur de aceste sărbători. Mă bucuram în copilărie, când eram copil și nu aveam nici un fel de gând, nu aveam griji, familia mea era întreagă, sănătoasă și trăiam în armonie. Toate acestea au dispărut de mult. De sărbători obișnuiesc să merg la biserică, așa ateu și liber cugetător cum sunt. Nu pentru slujbă, nu pentru ritual și nu pentru popă. Nu dau doi bani pe toate acestea. Fac doar dintr-un singur motiv. Reușesc cumva să dezgrop amintiri de mult uitate, mai bine zis stări și percepții din copilărie. Reușesc cumva să-mi aduc aminte de acel farmec al inocenței și bucuriei din copilărie, stări și senzații pe care le simțeam când eram mic și mergeam toată familia la biserică. E unicul loc din lume unde reușesc acest miracol. Tatăl meu obișnuia să spună o vorbă: "când careva din familie iasă din horă, totul se schimbă și nimic nu va mai fi ca și înainte". Pe vremea aceea, cu mintea mea de copil nu înțelegeam aceste vorbe. Dar acum, ca și adult, le înțeleg și le simt din plin. Ceea ce vroiam să descriu aici, nu e despre urâțenia acestor sărbători. Adevărat e și faptul că nu se mai simte nimic ca și pe vremuri. Acum aproape totul se reduce la marketing, consumatorism și profit. Și bineînțeles, cu toate aceste schimbări climatice, faptul că de Crăciun de exemplu nu este zăpadă, ci plouă, sau că e vreme aproape ca și primăvara, e clar că nu se mai simte acel farmec de altădată. Aceste sărbători nu sunt rele, sunt bune, sunt frumoase, doar că nu toată lumea se poate bucura de ele.

Gheață

Gheață

Era o lume de gheață
În care trăia un om cu inima de gheață,
Cu sufletul de mult în gheață
Privirea-i emana doar gheață.

Totul era din gheață
Drumuri și cărări din gheață,
Păduri aflate sub gheață
Cu o singură căsuță din gheață.

Sentimentele lui erau din gheață
Întreaga lui viață era despre gheață,
Căci era un om cu inima de gheață
Care trăia într-o lume de gheață.

Pustietate

"De ce prezenţa neprezenţei e câteodată mai prezentă decât prezenţa însăşi?" - Oana Pellea

Cândva în trecut, am privit cu atenție în jur și am observat ceva bizar. Am observat străzile goale, case parcă părăsite și fără vreo urmă de viață, grădini nelucrate, oameni absenți și o liniște asurzitoare. Nu e scenariul vreunui film postapocaliptic, sau vreun vis, ci este purul adevăr. Am străbătut localitatea mea natală într-o zi, acum nu de mult, din pură curiozitate. Tot ceea ce puteam vedea era această pustietate ciudată și tăcută.
În toate acele case unde cândva era viață bună, acum nu e altceva decât liniște, pustietate. Oamenii de altădată, harnici, gospodari, veseli și plini de viață azi nu mai sunt. Aceștia fie au murit de mult, fie azi au ajuns niște bătrâni ruinați și spre final de drum. Lumea s-a schimbat, la fel și oamenii și mentalitățile. Ceea ce era sfânt cândva azi e scuipat. Ceea ce mai de mult era curat și îngrijit, azi e murdar și stricat. În trecut oamenii erau mult mai vioi și făceau cu mult mai mare drag tot ceea ce făceau. În schimb, astăzi, aproape toți oamenii sunt plictisiți și obosiți, sătui parcă de tot, necunoscând altceva decât programul monoton de "dute la muncă" și "hai acasă". Ce s-a întâmplat cu lumea aceasta? Tind să cred că ceva s-a stricat pe parcurs.
În ziua de azi circulă mult prea multe informații și cam toată lumea are acces la toate acestea. Sub regimurile dictatoriale, oamenii trăiau conform unor reguli stabilite de guvern sau de dictator. Informațiile erau cenzurate, iar lumea nu prea avea acces la mare lucru. Se adeverește cumva vorba că "ceea ce nu știi nu te omoară". Cred că din această cauză erau oamenii mai fericiți decât în prezent. Plus că lumea nu era infectată cu toată această tehnologie modernă, internet, telefoane inteligente, Facebook, etc. Toate aceste tehnologii nu sunt altceva decât niște distrageri, care cu timpul se transformă în vicii, alimentând stările negative în oameni. Bineînțeles că aceste tehnologii pot fi utilizate și într-un mod constructiv, dar puțini fac asta din păcate. Acesta este adevăratul motiv pentru care oamenii sunt mult mai nefericiți astăzi decât în urmă cu 50 de ani de exemplu.
Între oameni s-a produs o ruptură. Relațiile interumane nu mai funcționează ca pe vremuri. Astăzi tot ceea ce avem e artificial, sintetic și sec. Acesta este principalul motiv care cultivă în subconștientul oamenilor starea de nefericire. Oamenii petrec mult mai mult timp cu telefoanele mobile decât cu semenii lor. Lumea parcă e hipnotizată. Și tind să cred că toată această hipnoză colectivă a fost creată intenționat, pentru a putea ține mințile oamenilor ocupate cu chestii total nesemnificative, sau bombardându-le cu o groază de informații, multe din ele nesemnificative și total inutile. Aplicații precum Facebook, Instagram sau TikTok nu fac altceva decât să otrăvească mințile oamenilor. Oamenii de astăzi sunt precum niște zombie, somnambuli, visători pierduți în spațiu. Multă lume nu știe să scrie corect, dar în schimb urmăresc pe rețelele de socializare diverse dive și așa zise celebrități din lumea mondenă. Trist, dar adevărat...
Cum tot am mai spus, lumea s-a schimbat și din păcate nu spre bine se îndreaptă lucrurile. Toată lumea se plânge. Fiecare om are ceva pe suflet, fie probleme personale, fie de sănătate, fie la locul de muncă, fie din cauza banilor, fie probleme de familie. Tocmai din această cauză mulți se refugiază în droguri și vicii. Oamenii ajung să fumeze pe rupte, să se obișnuiască cu băuturile alcoolice, să-și înșele partenerul sau partenera de viață, să cadă în viciul jocurilor de noroc, ș.a.m.d. Din această cauză, mulți spun că era mai bine înainte de 1989. Lumea visa la democrație, iar tot ceea ce am primit în schimb e capitalism, exploatare la alt nivel și sub altă formă, diferențe sociale majore și multă nefericire. Asta am vrut, asta avem.
Uitându-mă la oameni, pot observa pe expresiile fețelor goliciunea interioară, frustrările, suferințele, neajunsurile și stările întunecate. Cei mai mulți oameni sunt astfel. Nu are rost să ascund că așa sunt și eu. Și dacă aș încerca să ascund aceasta, scrierile mele oricum mă dau de gol. Folosesc măști pentru a-mi camufla stările, iar această metodă funcționează încă, momentan. Totul e doar o chestiune de timp, până se va strica și tehnica măștilor. E doar o chestiune de timp până când pustietatea îmi va transforma sufletul într-o deșertăciune întunecată și rece. Și până la urmă cam așa ajunge fiecare om chinuit de viață, măcinat de probleme și griji, devorat de boli sau supus unei existențe fără farmec și fără sens. Doar cei îndoctrinați de diverse ideologii spirituale sau religioase reușesc cumva să fac față chinurilor vieții, însă nici în cazul lor nu funcționeaza tot timpul.
Sunt o persoană slabă, sensibilă și sentimentală, știu asta. Când va veni momentul pustietății, știu că nu o să am puterea să mă opun, deoarece aproape nimeni nu o are. Acel moment se aseamănă cu o ploaie rece și torențială care înainte să te prindă îți dai seama că nu ai scăpare și zici în sinea ta "asta e și gata". Așa e și pustietatea la nivel de suflet, conștientizezi că va veni și te va cuprinde. Din moment ce a reușit să acapareze cam totul din jur, e logic că va infecta și oamenii. Pustietatea se mai poate defini și cu un alt termen: nefericire! Căci până la urmă cam despre asta e pustietatea, despre o stare de nefericire totală. În trecut, în general această stare se instaura la bătrânețe, sau în cazul tineretului la acei ghinioniști care aveau parte de vreo soartă crudă. Din păcate în zilele noastre cam toate tind să scape de sub control, iar pustietatea sau nefericirea pun din ce în ce mai multă stăpânire pe tineret, neiertând în același timp nici pe cei vârstnici sau pe cei de vârstă mijlocie. Am ajuns la concluzia că pentru toate acestea, cea mai mare vină o au guvernele și sistemul, deoarece acestea încurajează doctrinele precum capitalismul sau corporatismul, sisteme care nu au absolut nici un fel de sentimente, având la bază doar lăcomia și dorința de control.

Fuga

"Crezi c-ai scăpat și te-ntîlnești tot cu tine. Ocolul cel mai lung e calea cea mai scurtă spre casă." - Ulise

Cât de departe pare totul atunci când destinația e necunoscută... Fug deja de atâta vreme încât nici nu mai știu când am pornit la drum, cum și spre ce direcție. Întreaga mea fugă e precum un bumerang care mereu se întoarce. Pornesc la drum habar n-având unde voi ajunge.
În mintea mea se țes multe feluri de gânduri, unele mai colorate ca altele, unele mai ciudate, altele mai sucite. Se formează o adevărată împletitură mentală, precum o pânză de păianjen invizibilă ochiului liber, dar perceptibilă simțurilor mai ascuțite.
Simt o apăsare mare, o greutate insuportabilă ce trebuie să car în spate. Parcă un foc nemilos încearcă să mă ardă din spate. Sunt pus pe jar și trebuie să fug, cât mai repede și cât mai departe posibil. Altfel nu va fi bine. Anii mei de tinerețe s-au scurs într-un mod paradoxal și haotic. Anii au fugit pe lângă mine, iar eu am fugit pe lângă ani. Totul a fost o fugă. A fost o fugă constantă și neîntreruptă. Am fugit crezând că voi lăsa totul în urmă, probleme, griji, stres, frământări, eșecuri, tot. Dar ele au fugit în paralel cu mine, în spatele meu chiar, urmărindu-mă. Nimic n-am lăsat în urmă, doar urmele pașilor mei pe axa timpului.
Mereu am crezut că dacă voi fugi o să ajung departe, lăsând în urmă tot. Dar cu cât fugeam mai tare cu atât mă ajungeau mai repede din urmă toate problemele de care încercam să scap. Nu știu de ce funcționează treburile astfel. Nu știu cine a proiectat tot acest algoritm diabolic, nemilos și crud, pe ale cărui principii funcționează această lume sălbatică. Nici nu mai încerc să înțeleg nimic, căci oricum nu voi reuși. Continui să fug, căci asta am făcut o viață întreagă.
E ciudat cum trebuie să am tot felul de ocupații, doar ca să mă simt prins în ceva măreț și important. Și toate acestea doar de dragul aparențelor, căci în realitate tot despre fugă e vorba. Tot ceea ce înseamnă ocupație, sau ceva de făcut, sau de rezolvat e despre o fugă constantă și neîntreruptă. Cel mai bun medicament pentru mine e ocupația, ideea de a fi focusat pe ceva. Aceasta îmi alimentează și energia pentru fugă, voința fiind un fel de carburant.
Până la urmă tind să cred că toți oamenii fug de ceva. Unii fug din pasiune, alții fug de probleme. Unii fug cât pot de tare, alții doar aleargă. Când trebuie să fugi de tot ceea ce te-ar putea atinge, într-un mod negativ, fuga devine precum un blestem. Ești blestemat să fugi mereu, pentru tot restul vieții, să fii tot timpul pus pe grabă, nereușind să simți cu adevărat ceea ce faci. Trăirea momentului fiind înlocuită cu o viteză fanatică și nebunească. Și când ajungi în punctul în care simți că nu mai ai energie pentru a fugi, tot nu vrei să te oprești, căci trebuie să fugi mai departe, altfel se va întâmpla ceea ce nu vrei să se întâmple. E o fugă demențială ce nu are absolut nimic de a face cu vreo activitate sportivă sau alergare de maraton. Se poate spune cumva că e o fugă de tine însuți.
Fug de probleme. Fug de oameni. Fug de tot ceea ce mă înconjoară. Fug de trecut, netrăind cu adevărat prezentul, temându-mă în același timp de viitor. Fug de ocaziile care mi se ivesc din senin. Fug de toate acele persoane care m-ar putea răni. Fug de tine, tu, cel care citești acum. Fug de ziua de mâine. Fug de întunericul nopții și de aroma ei de singurătate. Fug de acele dimineți în care mă trezesc fără vlagă și fără poftă de viață. Fug de toate acele amintiri cicatrizate care nu mă lasă în pace și care nu se vor vindeca niciodată. Fug de tine, căci te-aș plictisi doar cu poveștile mele. Fug de depresii și stări de anxietate, la fel cum fug de medici și terapii. Fug de tot ceea ce m-ar putea afecta. Fug de tot ceea ce nu-mi place. Fug pentru că trebuie să fug. Simplificând totul: fug de mine.