Cât de departe pare totul atunci când destinația e necunoscută... Fug deja de atâta vreme încât nici nu mai știu când am pornit la drum, cum și spre ce direcție. Întreaga mea fugă e precum un bumerang care mereu se întoarce. Pornesc la drum habar n-având unde voi ajunge.
În mintea mea se țes multe feluri de gânduri, unele mai colorate ca altele, unele mai ciudate, altele mai sucite. Se formează o adevărată împletitură mentală, precum o pânză de păianjen invizibilă ochiului liber, dar perceptibilă simțurilor mai ascuțite.
Simt o apăsare mare, o greutate insuportabilă ce trebuie să car în spate. Parcă un foc nemilos încearcă să mă ardă din spate. Sunt pus pe jar și trebuie să fug, cât mai repede și cât mai departe posibil. Altfel nu va fi bine. Anii mei de tinerețe s-au scurs într-un mod paradoxal și haotic. Anii au fugit pe lângă mine, iar eu am fugit pe lângă ani. Totul a fost o fugă. A fost o fugă constantă și neîntreruptă. Am fugit crezând că voi lăsa totul în urmă, probleme, griji, stres, frământări, eșecuri, tot. Dar ele au fugit în paralel cu mine, în spatele meu chiar, urmărindu-mă. Nimic n-am lăsat în urmă, doar urmele pașilor mei pe axa timpului.
Mereu am crezut că dacă voi fugi o să ajung departe, lăsând în urmă tot. Dar cu cât fugeam mai tare cu atât mă ajungeau mai repede din urmă toate problemele de care încercam să scap. Nu știu de ce funcționează treburile astfel. Nu știu cine a proiectat tot acest algoritm diabolic, nemilos și crud, pe ale cărui principii funcționează această lume sălbatică. Nici nu mai încerc să înțeleg nimic, căci oricum nu voi reuși. Continui să fug, căci asta am făcut o viață întreagă.
E ciudat cum trebuie să am tot felul de ocupații, doar ca să mă simt prins în ceva măreț și important. Și toate acestea doar de dragul aparențelor, căci în realitate tot despre fugă e vorba. Tot ceea ce înseamnă ocupație, sau ceva de făcut, sau de rezolvat e despre o fugă constantă și neîntreruptă. Cel mai bun medicament pentru mine e ocupația, ideea de a fi focusat pe ceva. Aceasta îmi alimentează și energia pentru fugă, voința fiind un fel de carburant.
Până la urmă tind să cred că toți oamenii fug de ceva. Unii fug din pasiune, alții fug de probleme. Unii fug cât pot de tare, alții doar aleargă. Când trebuie să fugi de tot ceea ce te-ar putea atinge, într-un mod negativ, fuga devine precum un blestem. Ești blestemat să fugi mereu, pentru tot restul vieții, să fii tot timpul pus pe grabă, nereușind să simți cu adevărat ceea ce faci. Trăirea momentului fiind înlocuită cu o viteză fanatică și nebunească. Și când ajungi în punctul în care simți că nu mai ai energie pentru a fugi, tot nu vrei să te oprești, căci trebuie să fugi mai departe, altfel se va întâmpla ceea ce nu vrei să se întâmple. E o fugă demențială ce nu are absolut nimic de a face cu vreo activitate sportivă sau alergare de maraton. Se poate spune cumva că e o fugă de tine însuți.
Fug de probleme. Fug de oameni. Fug de tot ceea ce mă înconjoară. Fug de trecut, netrăind cu adevărat prezentul, temându-mă în același timp de viitor. Fug de ocaziile care mi se ivesc din senin. Fug de toate acele persoane care m-ar putea răni. Fug de tine, tu, cel care citești acum. Fug de ziua de mâine. Fug de întunericul nopții și de aroma ei de singurătate. Fug de acele dimineți în care mă trezesc fără vlagă și fără poftă de viață. Fug de toate acele amintiri cicatrizate care nu mă lasă în pace și care nu se vor vindeca niciodată. Fug de tine, căci te-aș plictisi doar cu poveștile mele. Fug de depresii și stări de anxietate, la fel cum fug de medici și terapii. Fug de tot ceea ce m-ar putea afecta. Fug de tot ceea ce nu-mi place. Fug pentru că trebuie să fug. Simplificând totul: fug de mine.
No comments:
Post a Comment