În ultima perioadă am stat pe gânduri foarte mult, în special asupra unei chestiuni interesante și frustrante în același timp. De fapt, e o întrebare la care încerc de multă vreme să-i dau un răspuns: de ce oamenii buni au parte de atât de multe lucruri rele? Asta e întrebarea la care am rămas fără răspuns. Se mai poate reformula și altfel, cum ar fi: de ce oamenii buni trebuie să sufere? E o întrebare de baraj, la care până și filozofii ajung să-și pună mințile la contribuție. Și până la urmă de ce trebuie să sufere oamenii buni?
Pentru a da un răspuns cât de cât satisfăcător, mai întâi de toate, trebuie să încercăm să definim noțiunea de suferință. Existența în sine este o întreagă suferință, împărțită pe capitole și cu oscilații care variază. A exista e precum un blestem, un ghinion sau o soartă cruntă. Putem vedea imperfecțiunea existenței din simplul fapt că suntem niște bieți muritori. Tot ceea ce se naște trebuie și să moară, iar aceasta este cea mai mare nedreptate. De aici putem trage concluzia cum că viața sau existența, nu e altceva decât o întruchipare a imperfecțiunii, sau o eroare în matrice. Mulți oameni suferă, dar fără să aibe habar din ce cauză, sau fără să înțeleagă natura suferinței.
Suferința poate să anihileze omul, sau poate să-i definească caracterul. Toate formele de viață care posedă un sistem nervos percep durerea la fel, doar modul prin care aceasta este exprimată diferă de la o specie la alta. Omul a ajuns pe o treaptă oarecum superioară (biologic vorbind), iar datorită acestei cauze a reușit să-și descarce suferința folosind mijloace precum arta de exemplu. Toate marile opere, picturi, sculpturi, cărți, etc., toate sunt creații ale unor artiști care au simțit din plin amarul vieții.
Omul de rând face parte dintr-o categorie aparte, deoarece aceste de cele mai multe ori nu posedă simțul artistic, iar din această cauză nu reușește să-și expună suferința pe un astfel de plan. Din contra, ajunge să-și verse amarul precum o brută, abuzând de violență, comportament irațional, sau decăzând în capcana unor vicii precum alcoolul, drogurile, etc. După cum spuneam, suferința e prezentă peste tot, căci până la urmă la asta se rezumă întreaga existență. Perceperea și prelucrarea ei depinde de fiecare în parte. Adevărul este că puțini reușesc să facă artă din propriile suferințe. Trebuie să ai un pic de sânge rece ca să te poți pune să pictezi, sau să scrii, în cele mai cumplite momente de agonie.
Revenind la chestiunea lucrurilor rele care se întâmplă oamenilor buni, pot spune doar din simpla mea observație că mecanismul prin care acest fenomen se manifestă e cumva la voia întâmplării. Nu există un scop prestabilit sau o selecție la acest capitol. E cumva ca și la acela care trage lozul câștigător, doar că în cazul acesta e vorba de ghinionul câștigat. Nici trăznetul nu are o direcție anume, lovește unde apucă. La fel se întâmplă și în cazul acestui fenomen. Și cu toate acestea, ceea ce se întâmplă e mai mult decât nedrept. Ghinionul tinde spre cei ghinioniști. Se poate observa cum vine și dă șuturi cu porția, la intervale de timp, în anumite perioade.
Era o vreme când am crezut că doar unii sunt loviți de drame, tragedii, ghinion, ș.a.m.d. Dar observând mai atent ceea ce se întâmplă în jur, am constatat faptul că mai devreme sau mai târziu tuturor le vine rândul, atât celor buni cât și celor răi. Căci nimeni nu sfârșește bine. Eu încă nu am văzut un caz de deces vesel și cred că nici alții. Când vine ultima clipă, parcă toată greutatea colosală din univers cade pe umerii celui care urmează să-și expire duhul. Am văzut oameni sfâșiați de durere, chinuiți de viață, loviți de tragedii din toate unghiurile posibile și, cu toate acestea zâmbind și ascultând cu calm văicăreala și frustrările altora.
Privind problema din perspectiva unei balanțe, putem trage concluzia că greutatea lucrurilor rele e mai mare decât cea a lucrurilor bune. Atunci unde e dreptatea? Unde e adevărul? Unde e Dumnezeu? Nu avem ce căuta, sau ce să cercetăm, căci lumea este oglindirea perfectă a perfecțiunii ratate. Reducând totul la un singur cuvânt: imperfecțiune. Asta este lumea în care trăim: o imensă imperfecțiune, unde toată lumea suferă și de unde nimeni nu scapă în viață. Și atunci ce e de făcut? Să nu ai așteptări, căci astfel nu vei avea parte de dezamăgiri. Durerea nu doare dacă nu-i acorzi importanță sau atenție. Să trăim fiecare zi ca și cum ar fi ultima, fie bine fie rău, fiecare cum poate conform propriilor posibilități și limitări, cu bucurii sau cu nevroze.
No comments:
Post a Comment