Inima mea e doar o hârtie goală, iar sângele mi-e cerneala care o las să curgă. Trăiesc printre filele unui jurnal, alunecând de pe o zi pe alta, spulberându-mă mereu în dulcea mea prăbușire. Aș vrea să pot vorbi despre sclipiri și splendoare, iluzii frumoase, dar iată că un nefondat ca mine e precum un poet al nopții, incapabil să descrie lumina zilei.
Sunt spațiul dintre adierea vântului și frunzele suflate în gol, un spirit singuratic și rătăcitor incapabil să-și găsească traiul. Sunt blestemat să stau treaz, să suport jegul, fără să pot adormi și să pot simți cum se dilată timpul, evaporându-se astfel și durerea. Mi-aș dori să se deconecteze totul, pentru o anumită durată de timp. Sunt obosit...
Nu știu cine sunt, nu știu de unde provin și nu știu încotro mă îndrept. Nu știu ce caut aici. Nu știu care îmi este menirea, asta în cazul în care am așa ceva. Nu am cerut de la nimeni să fiu aici, dar cu toate acestea sunt prezent, în această dramă a existenței unde parcă fiecare gură de aer vine contra cost, plata fiind durerea proprie în schimb. Știu doar un singur lucru, acela că nu știu nimic, indiferent cât de mult aș citi și cât aș cerceta. Sunt obosit...
Simt cum fiecare porție de aer ce inhalez are scopul de a mă otrăvi. Simt cum fiecare picătură de ploaie nu numai că îmi udă corpul, ci și sufletul, rezultatul fiind ruginirea acestuia. Înaintarea în existență e deterioare și nicidecum progres sau miracol. Faptul că eu sunt aici denotă clar fenomenul imperfecțiunii. Căci, dacă lumea ar fi fost un loc perfect, atunci această perfecțiune nu ar fi tolerat existența unui exemplar de talia mea. Frumusețea și decăderea acestei lumi se află în aceeași picătură. Eu sunt doar cel ce privește mult prea mult jumătatea goală a paharului. Sunt obosit...
Nu credeam niciodată că lupta cea mai grea de dus o să o am cu mine însumi, cu propria mea persoană, în propria mea minte. Indiferent de zi sau eveniment, seară de seară mă reîntorc în întuneric, unde demonii mei sunt mereu prezenți. Anxietate, aș vrea să te sufoci la fel ca mine! Toți anii fără griji și gânduri au rămas doar amintiri, parcă rupte dintr-o altă viață. Astăzi nu mai există sprijin, ajutoare miraculoase sau un umăr peste care să plângi uneori. Am învățat un singur lucru important: nu am voie să cad, căci nu este cine să mă ridice. Sunt obosit...
Stau noaptea treaz ca să pot supraviețui ziua ce vine. În ziua ce vine, sper la o zi mai bună decât cea de dinainte, dar de cele mai multe ori degeaba. Oricât de reușită ar fi fost ziua, seara tot nesatisfăcut și neîmpăcat merg la culcare. Sunt propriul meu sfătuitor, propriul meu refugiu când toate mă chinuie și propriul meu vindecător atunci când lumea m-a rănit. Uneori, singur contra tuturor, alteori doar un nepăsător pasiv și cu aparențe de împăcare. Simt că am nevoie de odihnă, tot nu mă pot odihni. Trebuie să fiu în mișcare, căci acesta este echilibrul meu. Stau de vorbă cu mine mai mereu, ca și cum aș vorbi cu altcineva. Mă autoconsult, îmi ascult nevoile și frustrările. Încerc să-mi dau singur sfaturi. Mă enervez, mă resemnez, caut să găsesc, mă consum și mă epuizez. Trebuie odihnă pentru suflet, dar nu se poate. Și cu toate acestea mă simt obosit, foarte obosit. Dar oricât aș fi de uzat și de ruginit, până la urmă tot metal sunt, sau mai bine spus cu un caracter metalic.
No comments:
Post a Comment