Mucegai

"Unele umbre sunt atât de întunecate, încât punând lumina deasupra lor, se întunecă şi mai mult." - Marius Adrian Birca

Mucegaiul e o infecție ce cuprinde totul. Otrăvește treptat, lent și sigur, perimetru cu perimetru, etapă cu etapă. Răspândirea mucegaiului e foarte strategică, lovește când te-ai aștepta mai puțin, preia controlul, după care când nici nu te aștepți îți dă lovitura fatală. Dar înainte de lovitura fatală, mai ai de suportat nenumărate lovituri mai mici, dar suficient de puternice încât să le consideri fatale. Mucegaiul nu invadează și otrăvește doar casa, ci și oamenii din ea. Oamenii sunt și mai afectați de acest val negru al mucegaiului, deoarece devorează sufletele fără vreun semn de milă sau compasiune.
Când mucegaiul acesta infernal pătrunde într-o familie, acolo din păcate s-a zis cu toată fericirea și zilele bune. Tot ceea ce a fost cândva frumos, bun, sau plăcut, nu rămâne altceva decât o amintire tristă din niște vremuri care nu se vor mai întoarce niciodată. Mucegaiul poate să fie o boală dureroasă și nemiloasă, cum ar fi cancerul de exemplu, sau o boală degenerativă care se întinde pe durata a mai mulți ani și ucide lent și treptat, precum demența. Când apar astfel de boli într-o familie și ajungem să ne privim iubiții și apropiații cum se sting pe zi ce trece câte puțin, nu ne mai putem aștepta la nimic bun din partea sorții. Mucegaiul pătruns într-o familie, sau în viața cuiva, poate fi de asemenea o nenorocire mare, un necaz teribil sau orice lovitură dură din partea destinului la care nici nu ne-am aștepta. După pătrunderea mucegaiului, tot ceea ce rămâne e doar o ură nebună față de soartă, față de divinitate, sau față de orice altceva și bineînțeles, întrebarea firească care se pune în astfel de situații: "de ce mi se întâmplă toate acestea?", sau "oare cu ce am greșit?". E normal ca orice ființă să reacționeze astfel.
Un lucru e cert: nu există dreptate pe această lume. În timp ce unii suferă și sunt nevoiți să îndure cele mai cumplite orori ale existenței, trăind cu mult și bine sub nivelul existenței decente și normale, alții n-au nici măcar un gând, sau vreo grijă. Pus într-o astfel de situație, cu mucegaiul în viața lui, omul se simte atât de furios încât ajunge să simtă ură chiar și față de cei mai apropiați, pentru fericirea lor, pentru liniștea lor, sau pur și simplu pentru lipsa de mucegai din viața lor. Când am realizat pentru prima dată că toată tinerețea mea s-a dus pe apa sâmbetei și că am pierdut cei mai frumoși ani din viață, atât din cauza mucegaiului care a pătruns în familia mea, cât și din cauza incapacității mele, tot ce am putut simți a fost o combinație de tristețe, furie și ură. Mi-am văzut toți cunoscuții cum se realizează în viață, cum se căsătoresc, cum își întemeiază familii, cum își construiesc diverse cariere. În timp ce am privit toate aceste lucruri, eu fie stăteam pe loc, fie mergeam înapoi. Și toată această incapacitate e în general datorită mucegaiul care mi-a dereglat silința și m-a secat de ambiții și de voință.
Am privit cum pe zi ce trece destinul tot mai mult îmi răpește din bucuriile la care aveam tot dreptul, lovindu-mă în același timp tot mai tare, strivind în mine orice urmă de inocență și de luminozitate. Am fost nevoit să privesc cum întreaga boltă cerească din sufletul meu se întunecă tot mai tare, dispărând și ultima rază de lumină de pe linia de orizont. Și astfel am ajuns un biet filozof, refugiat în propriile gânduri, în întunericul propriei filozofii, în umbra unei vieți de altădată. Cu cât poți suporta mai multe, cu atât vei avea și mai multe de suportat.
Mucegaiul e ucigașul perfect, calculează totul pas cu pas, după care pătrunde în viața omului fără jenă și trece la fapte. Poate să apară sub forma unui eveniment neprevăzut și brusc, precum un accident sau orice altă nenorocire, care pe urmă lasă sechele urâte în întregul peisaj, distrugând după aceea rând pe rând membrii întregii familii. Mucegaiul poate să apară brusc, sau treptat. Oricum, după ce și-a făcut apariția, fără să bată la ușă, intrând neinvitat în viața omului, trece la fapte și începe să distrugă fericirea și liniștea tuturor celor din jurul celui contaminat.
Sper că s-a înțeles că ceea ce numesc aici mucegai nu e de fapt chestia aceea dezgustătoare ce decolorează pereții caselor, sau afectează florile și orice altă plantă. Prin termenul de mucegai mă refer la necaz, probleme mari, gânduri apăsătoare, sau pur și simplu ghinion. Aproape toți am avut cândva de-a face cu mucegaiul, iar unii încă mai au și acuma, în timp ce la alții le va veni rândul pe viitor. Fiecare își cară povara în spate așa cum poate, sau așa cum știe.

Ani de foc

O... cât de copleşitoare e durerea de-a rămâne singur, singur-cuc, fără să ai ce regreta măcar... pentru că tot ce-ai pierdut n-a însemnat nimic, nimic decât un zero stupid şi gol, decât un vis!" - Feodor Dostoievski

Focul nu produce pagube doar atunci când arde, ci urmările se pot simți și după aceea. Chiar dacă focul se stinge într-un final, de cele mai multe ori jarul rămâne, emanând în continuare căldură. Folosind focul ca și figură de stil, o putem compara cu o greutate mare ce trebuie cărată de-a lungul anilor. Am simțit căldura acestui foc nimicitor de la o vârstă destul de fragedă, fără să conștientizez pe atunci despre ce este vorba cu adevărat. În fața unui incendiu nimic nu scapă. Această forță nemiloasă a naturii pârjolește tot ceea ce îi cade în cale. Privind etapele vieții din trecut și până în prezent, mulți oameni au ghinionul de a avea parte de multe nenorociri sau diverse probleme și drame, care se întind pe durata a mai mulți ani. Putem compara această durată cu un foc ce arde întruna, distrugând în jur totul fără milă și fără vreo excepție.
Anii mei de tinerețe au fost niște ani foarte haotici. Încă de când eram pe băncile școlii, de pe la finalul școlii generale, viața mea a luat o întorsătură care mi-a schimbat destinul pentru totdeauna. Aproape două decenii la rând s-au dat multe bătălii, s-au scurs multe sticle și din păcate, mult mai multe lacrimi decât tot ceea ce conțineau toate acele sticle la un loc. Mi-am văzut familia cum se dezintegrează treptat, câte puțin pe măsură ce treceau anii, etapă cu etapă, devenind într-un final o ruină. Toate acestea s-au întâmplat fără ca eu să pot face ceva. Eram prea copil, prea imatur și mult prea supărat și speriat în același timp. Și atunci, exact ca și acum, tot ceea ce vroiam era doar liniște. Mi-aș fi vândut și sufletul pentru puțină liniște în schimb.
Am început să mă implic în diverse chestii, tentative de pasiuni de moment, doar ca să pot scăpa de tot ceea ce mă apăsa. Am avut și sprijinul familiei în aceste escaladări, bineînțeles atunci când era pace. Cu toate că mereu crezusem că artele marțiale sunt calea ce o voi urma, se pare că mă înșelasem. Nu zic că nu am învățat lucruri bune practicând această disciplină, doar că pe parcurs ceva s-a pierdut, iar ceea ce era cândva mai mult decât o pasiune a devenit o rutină monotonă și lipsită de vreun scop anume. Chiar dacă încă mă consider un shaolin, adevărul e că mai degrabă cu viața mă lupt, la propriu, decât cu pumnii în vreun sac de box pe undeva. Mă lupt să supraviețuiesc de pe o zi pe alta, târându-mă și suportând ororile existenței.
De-a lungul acestor ani de foc, am devenit un luptător al minții, iar practicile sportive au fost înlocuite cu chestiuni metafizice și filozofice. Fac aceasta în acele clipe în care e pace și focul nu arde tare, iar când se întâmplă contrariul, atunci sunt axat pe supraviețuire. Fug de flăcările infernale ale acestui iad predestinat ca să-mi salvez viața, suportând în același timp tot chinul epuizant al evadării și al unei neîncetate fugi fără de sfârșit. Ca să trăiești în foc, trebuie să înveți să suporți flăcările.
Mi-aș dori să am destulă ambiție încât să iau într-o bună zi o găleată sănătoasă cu apă și să mă opun focului, încercând să-l sting odată pentru totdeauna. Dar din păcate îmi lipsește această ambiție. Niciodată nu am fost suficient de ambițios. La fel cum îmi lipsește ambiția, așa îmi lipsește și curajul. Pielea mea s-a rigidizat de-a lungul anilor, obișnuidu-se cu pârjoleala zilnică. Spiritul a rămas axat pe supraviețuire, iar aceasta e tot ceea ce contează.
Privind ruinele familiei mele și amintirile unei vieți de odinioară, tot ceea ce pot constata e faptul că am devenit un fel de Don Quijuto, ultimul păstrător al unor amintiri de mult uitate de restul din familie. Sunt cel care poartă o bucățică de flacără, rămășiță dintr-un foc imens din trecut, lăsând-o în același timp să mă ardă, să mă devoreze, sau să mă autodevorez cu ajutorul focului. Mă lupt cu toată condiția, pe toate fronturile și din toate unghiurile, văzând o problemă majoră în tot ceea ce nu pot suporta; și cred că mai degrabă toată bătălia aceasta o duc cu mine însumi, nu cu alții. Dacă viața mea e un iad, probabil eu sunt Satan. Focul mă cuprinde, iar în timp ce mă uit în oglindă tot ceea ce pot vedea e doar imaginea unei priviri de foc. Umbra mea a devenit precum fumul lăsat de foc, în timp ce urmele pașilor mei sunt bucăți de jar. Așa se întâmplă când se aprinde focul, pe urmă vor apărea flăcările, iar acestea nu cunosc milă și ard tot ceea ce ating. Din această cauză vine și expresia din popor: "nu te juca cu focul, căci te vei arde".

Nostalgie

"Oamenii sunt nostalgici după trecut, nemulţumiţi de prezent şi nesiguri de viitor. Noroc că nu sunt decât aceste trei variante." - Mihail Mataringa

De la o vârstă destul de fragedă eram nostalgic. De fiecare dată când aveam parte de vreun eveniment anume, cumva simțeam că acesta se va duce, va dispărea, nerămânând în urma lui decât amintirea acelei clipe. Când aveam acest sentiment mă cuprindea o stare de tristețe pe moment. Am observat și faptul că în timp ce eu eram sufletist, sentimental sau nostalgic, alții de vârsta mea nu dădeau doi bani pe astfel de lucruri. Era ciudat...
Adevărul e că totul e într-o continuă schimbare. Unde era ieri o pășune, azi e un supermarket. Locurile unde mă jucam când eram copil, s-au schimbat. Totul s-a schimbat de fapt. Nici măcar școala unde studiam nu mai arată ca și pe vremea când eram copil. Până la urmă, nici măcar casa mea nu mai arată în totalitate așa cum arăta pe vremea când eram copil. Problema cea mare e că între timp s-au schimbat și oamenii.
Această schimbare la oameni e de două feluri. Unii s-au schimbat în sensul că au dispărut din peisaj, au murit, în timp ce alții s-au schimbat în ceea ce privește mentalitatea, modul prin care interacționează cu alții, concepțiile, etc. După cum spuneam, totul e despre schimbare. Cei care în urmă cu câțiva ani buni erau niște sărăntoci, azi o duc bine, chiar foarte bine, în timp ce unii dintre cei care o duceau bine cândva, astăzi sunt vai de capul lor. Cunosc astfel de cazuri.
În ceea ce mă privește pe mine, după cum spuneam, mereu eram un nostalgic. De când mă știu, trăiam undeva suspendat între trecut și viitor, fără să savurez cu adevărat acel undeva. Mereu priveam trecutul cu nostalgie, cu durere și tristețe. Nu poți să nu te gândești la trecut, fără să verși o lacrimă. Nu ai cum să uiți clipele frumoase din copilărie, în care nu aveai griji și gânduri, nu trebuia să duci grija zilei de mâine și erai fericit. Cumva, viața de adult e ca o capcană. Copilăria se sfârșește și dintr-un basm te trezești dintr-odată lovit de o realitate dură și nemiloasă. Și mai ales când încep să-ți moară părinții, sau mai bine spus, să ți se reducă familia la număr, nu ai cum să nu te încremenești. Ceea mai mare fericire în viața de adult ar trebui să fie bucuria faptului că pe măsură ce trec anii, locurile de la masă nu rămân goale. În ceea ce privește viitorul, tot ceea ce îmi stârnește aceasta, e o stare de anxietate. Având în vedere vremurile în care trăim, excesul de stres, multele probleme ce nu se mai termină, e firesc să nu mai ai încredere și speranțe în viitor. Nimic nu e cert și sigur, totul e relativ, nesigur, cu semnul întrebării.
Aș vrea să pot percepe lumea așa cum o făceam când eram copil. Aș vrea să am iarăși acele sentimente de bucurie... dar nu se poate. Dar cu toate acestea, dacă-mi răsfoiesc vechile mele reviste de benzi desenate din copilărie, reușesc cumva să-mi retrezesc acea senzație de bucurie de pe vremea când primeam acele reviste. Și cu toate acestea, în prezent indiferent ce aș primi sau ce mi-aș cumpăra, tot nu mă pot bucura așa ca în acele vremuri când primeam revistele respective. E ciudat și sinistru cum trece timpul și cum toate se schimbă.
Oricine am ajunge și orice am realiza, toate acestea nu contează, sunt irelevante, deoarece cândva vom ajunge doar niște poze într-un album. Setarea minții e doar un anestezic temporar, care ne face să uităm pentru o anumită perioadă de tot ceea ce ne supără. Dar toate acestea sunt precum un bumerang care se întoarce și ne lovește în tâmplă exact când nici nu ne-am aștepta, iar în cazul în care noi nu vom observa aceasta, o vor observa alții. Mi dor de trecut, de prezent mi scârbă, iar de viitor mi-e teamă. Aș vrea să mă pot întoarce în timp și să rămân acolo pentru totdeauna, în perioada acelor ani în care eram lipsit de griji, aveam o familie unită, sănătoasă și cel mai important, întreagă. Aș vrea să pot opri acolo timpul, ca mucegaiul să nu-mi cuprindă familia și să nu îmi văd pe unii dintre membrii ei cum dispar, să nu vină tot ceea ce o venit asupra tuturor, să rămână totul așa cum era cândva... Cândva când era bine...
Oamenii ignoranți și mediocri nu sunt deloc nostalgici. Aceștia fie sunt prea ocupați cu treburile lor, fie sunt spălați pe creier de tot felul de doctrine. Cei mai nostalgici sunt artiștii, singuraticii, cei cu un nivel ridicat de intelect, dar mai ales cei care suferă.
Prezentul e o mizerie care de cele mai multe ori se rezumă doar la suferință și la insatisfacție. În acest minunat prezent nu mă pot regăsi în nimic, nu-mi pot găsi un scop și nu mă pot bucura de mai nimica. Nu-mi pot găsi un gram de liniște, iar dacă altfel nu mai merge sunt nevoit să mă mint singur cu tot felul de tehnici mentale, psihologice, că totul va fi bine și chestii din astea, pe când sunt conștient că nimic nu va fi vreodată bine, sau mai bine spus cum era înainte. Tot ceea ce reprezintă un minim de bucurie e amintirea anilor frumoși care s-au dus, restul e doar umplutură care să completeze spațiul liber rămas. În zilele noastre totul se rezumă doar la bani. Dacă nu ai bani ești un nimeni, iar dacă ai bani, atunci îți dorești să ai și mai mulți. Locurile de muncă devin precum locurile de veci, iar acasă vii ca un vizitator teleghidat. În goana după tot felul de iluzii ajungem să ne pierdem pe drumul vieții. Și indiferent cine ce ar zice, tot mai bine era cândva înainte.