De la o vârstă destul de fragedă eram nostalgic. De fiecare dată când aveam parte de vreun eveniment anume, cumva simțeam că acesta se va duce, va dispărea, nerămânând în urma lui decât amintirea acelei clipe. Când aveam acest sentiment mă cuprindea o stare de tristețe pe moment. Am observat și faptul că în timp ce eu eram sufletist, sentimental sau nostalgic, alții de vârsta mea nu dădeau doi bani pe astfel de lucruri. Era ciudat...
Adevărul e că totul e într-o continuă schimbare. Unde era ieri o pășune, azi e un supermarket. Locurile unde mă jucam când eram copil, s-au schimbat. Totul s-a schimbat de fapt. Nici măcar școala unde studiam nu mai arată ca și pe vremea când eram copil. Până la urmă, nici măcar casa mea nu mai arată în totalitate așa cum arăta pe vremea când eram copil. Problema cea mare e că între timp s-au schimbat și oamenii.
Această schimbare la oameni e de două feluri. Unii s-au schimbat în sensul că au dispărut din peisaj, au murit, în timp ce alții s-au schimbat în ceea ce privește mentalitatea, modul prin care interacționează cu alții, concepțiile, etc. După cum spuneam, totul e despre schimbare. Cei care în urmă cu câțiva ani buni erau niște sărăntoci, azi o duc bine, chiar foarte bine, în timp ce unii dintre cei care o duceau bine cândva, astăzi sunt vai de capul lor. Cunosc astfel de cazuri.
În ceea ce mă privește pe mine, după cum spuneam, mereu eram un nostalgic. De când mă știu, trăiam undeva suspendat între trecut și viitor, fără să savurez cu adevărat acel undeva. Mereu priveam trecutul cu nostalgie, cu durere și tristețe. Nu poți să nu te gândești la trecut, fără să verși o lacrimă. Nu ai cum să uiți clipele frumoase din copilărie, în care nu aveai griji și gânduri, nu trebuia să duci grija zilei de mâine și erai fericit. Cumva, viața de adult e ca o capcană. Copilăria se sfârșește și dintr-un basm te trezești dintr-odată lovit de o realitate dură și nemiloasă. Și mai ales când încep să-ți moară părinții, sau mai bine spus, să ți se reducă familia la număr, nu ai cum să nu te încremenești. Ceea mai mare fericire în viața de adult ar trebui să fie bucuria faptului că pe măsură ce trec anii, locurile de la masă nu rămân goale. În ceea ce privește viitorul, tot ceea ce îmi stârnește aceasta, e o stare de anxietate. Având în vedere vremurile în care trăim, excesul de stres, multele probleme ce nu se mai termină, e firesc să nu mai ai încredere și speranțe în viitor. Nimic nu e cert și sigur, totul e relativ, nesigur, cu semnul întrebării.
Aș vrea să pot percepe lumea așa cum o făceam când eram copil. Aș vrea să am iarăși acele sentimente de bucurie... dar nu se poate. Dar cu toate acestea, dacă-mi răsfoiesc vechile mele reviste de benzi desenate din copilărie, reușesc cumva să-mi retrezesc acea senzație de bucurie de pe vremea când primeam acele reviste. Și cu toate acestea, în prezent indiferent ce aș primi sau ce mi-aș cumpăra, tot nu mă pot bucura așa ca în acele vremuri când primeam revistele respective. E ciudat și sinistru cum trece timpul și cum toate se schimbă.
Oricine am ajunge și orice am realiza, toate acestea nu contează, sunt irelevante, deoarece cândva vom ajunge doar niște poze într-un album. Setarea minții e doar un anestezic temporar, care ne face să uităm pentru o anumită perioadă de tot ceea ce ne supără. Dar toate acestea sunt precum un bumerang care se întoarce și ne lovește în tâmplă exact când nici nu ne-am aștepta, iar în cazul în care noi nu vom observa aceasta, o vor observa alții. Mi dor de trecut, de prezent mi scârbă, iar de viitor mi-e teamă. Aș vrea să mă pot întoarce în timp și să rămân acolo pentru totdeauna, în perioada acelor ani în care eram lipsit de griji, aveam o familie unită, sănătoasă și cel mai important, întreagă. Aș vrea să pot opri acolo timpul, ca mucegaiul să nu-mi cuprindă familia și să nu îmi văd pe unii dintre membrii ei cum dispar, să nu vină tot ceea ce o venit asupra tuturor, să rămână totul așa cum era cândva... Cândva când era bine...
Oamenii ignoranți și mediocri nu sunt deloc nostalgici. Aceștia fie sunt prea ocupați cu treburile lor, fie sunt spălați pe creier de tot felul de doctrine. Cei mai nostalgici sunt artiștii, singuraticii, cei cu un nivel ridicat de intelect, dar mai ales cei care suferă.
Prezentul e o mizerie care de cele mai multe ori se rezumă doar la suferință și la insatisfacție. În acest minunat prezent nu mă pot regăsi în nimic, nu-mi pot găsi un scop și nu mă pot bucura de mai nimica. Nu-mi pot găsi un gram de liniște, iar dacă altfel nu mai merge sunt nevoit să mă mint singur cu tot felul de tehnici mentale, psihologice, că totul va fi bine și chestii din astea, pe când sunt conștient că nimic nu va fi vreodată bine, sau mai bine spus cum era înainte. Tot ceea ce reprezintă un minim de bucurie e amintirea anilor frumoși care s-au dus, restul e doar umplutură care să completeze spațiul liber rămas. În zilele noastre totul se rezumă doar la bani. Dacă nu ai bani ești un nimeni, iar dacă ai bani, atunci îți dorești să ai și mai mulți. Locurile de muncă devin precum locurile de veci, iar acasă vii ca un vizitator teleghidat. În goana după tot felul de iluzii ajungem să ne pierdem pe drumul vieții. Și indiferent cine ce ar zice, tot mai bine era cândva înainte.
No comments:
Post a Comment