Ani de foc

O... cât de copleşitoare e durerea de-a rămâne singur, singur-cuc, fără să ai ce regreta măcar... pentru că tot ce-ai pierdut n-a însemnat nimic, nimic decât un zero stupid şi gol, decât un vis!" - Feodor Dostoievski

Focul nu produce pagube doar atunci când arde, ci urmările se pot simți și după aceea. Chiar dacă focul se stinge într-un final, de cele mai multe ori jarul rămâne, emanând în continuare căldură. Folosind focul ca și figură de stil, o putem compara cu o greutate mare ce trebuie cărată de-a lungul anilor. Am simțit căldura acestui foc nimicitor de la o vârstă destul de fragedă, fără să conștientizez pe atunci despre ce este vorba cu adevărat. În fața unui incendiu nimic nu scapă. Această forță nemiloasă a naturii pârjolește tot ceea ce îi cade în cale. Privind etapele vieții din trecut și până în prezent, mulți oameni au ghinionul de a avea parte de multe nenorociri sau diverse probleme și drame, care se întind pe durata a mai mulți ani. Putem compara această durată cu un foc ce arde întruna, distrugând în jur totul fără milă și fără vreo excepție.
Anii mei de tinerețe au fost niște ani foarte haotici. Încă de când eram pe băncile școlii, de pe la finalul școlii generale, viața mea a luat o întorsătură care mi-a schimbat destinul pentru totdeauna. Aproape două decenii la rând s-au dat multe bătălii, s-au scurs multe sticle și din păcate, mult mai multe lacrimi decât tot ceea ce conțineau toate acele sticle la un loc. Mi-am văzut familia cum se dezintegrează treptat, câte puțin pe măsură ce treceau anii, etapă cu etapă, devenind într-un final o ruină. Toate acestea s-au întâmplat fără ca eu să pot face ceva. Eram prea copil, prea imatur și mult prea supărat și speriat în același timp. Și atunci, exact ca și acum, tot ceea ce vroiam era doar liniște. Mi-aș fi vândut și sufletul pentru puțină liniște în schimb.
Am început să mă implic în diverse chestii, tentative de pasiuni de moment, doar ca să pot scăpa de tot ceea ce mă apăsa. Am avut și sprijinul familiei în aceste escaladări, bineînțeles atunci când era pace. Cu toate că mereu crezusem că artele marțiale sunt calea ce o voi urma, se pare că mă înșelasem. Nu zic că nu am învățat lucruri bune practicând această disciplină, doar că pe parcurs ceva s-a pierdut, iar ceea ce era cândva mai mult decât o pasiune a devenit o rutină monotonă și lipsită de vreun scop anume. Chiar dacă încă mă consider un shaolin, adevărul e că mai degrabă cu viața mă lupt, la propriu, decât cu pumnii în vreun sac de box pe undeva. Mă lupt să supraviețuiesc de pe o zi pe alta, târându-mă și suportând ororile existenței.
De-a lungul acestor ani de foc, am devenit un luptător al minții, iar practicile sportive au fost înlocuite cu chestiuni metafizice și filozofice. Fac aceasta în acele clipe în care e pace și focul nu arde tare, iar când se întâmplă contrariul, atunci sunt axat pe supraviețuire. Fug de flăcările infernale ale acestui iad predestinat ca să-mi salvez viața, suportând în același timp tot chinul epuizant al evadării și al unei neîncetate fugi fără de sfârșit. Ca să trăiești în foc, trebuie să înveți să suporți flăcările.
Mi-aș dori să am destulă ambiție încât să iau într-o bună zi o găleată sănătoasă cu apă și să mă opun focului, încercând să-l sting odată pentru totdeauna. Dar din păcate îmi lipsește această ambiție. Niciodată nu am fost suficient de ambițios. La fel cum îmi lipsește ambiția, așa îmi lipsește și curajul. Pielea mea s-a rigidizat de-a lungul anilor, obișnuidu-se cu pârjoleala zilnică. Spiritul a rămas axat pe supraviețuire, iar aceasta e tot ceea ce contează.
Privind ruinele familiei mele și amintirile unei vieți de odinioară, tot ceea ce pot constata e faptul că am devenit un fel de Don Quijuto, ultimul păstrător al unor amintiri de mult uitate de restul din familie. Sunt cel care poartă o bucățică de flacără, rămășiță dintr-un foc imens din trecut, lăsând-o în același timp să mă ardă, să mă devoreze, sau să mă autodevorez cu ajutorul focului. Mă lupt cu toată condiția, pe toate fronturile și din toate unghiurile, văzând o problemă majoră în tot ceea ce nu pot suporta; și cred că mai degrabă toată bătălia aceasta o duc cu mine însumi, nu cu alții. Dacă viața mea e un iad, probabil eu sunt Satan. Focul mă cuprinde, iar în timp ce mă uit în oglindă tot ceea ce pot vedea e doar imaginea unei priviri de foc. Umbra mea a devenit precum fumul lăsat de foc, în timp ce urmele pașilor mei sunt bucăți de jar. Așa se întâmplă când se aprinde focul, pe urmă vor apărea flăcările, iar acestea nu cunosc milă și ard tot ceea ce ating. Din această cauză vine și expresia din popor: "nu te juca cu focul, căci te vei arde".