Tot ceea ce nu cunoaștem ne este străin, atât locuri sau activități, cât și persoane. Dar ce se întâmplă atunci când suntem niște străini față de noi înșine? Acest fenomen se poate descrie printr-un singur cuvânt: înstrăinare. De cele mai multe ori nici nu ne dăm seama de acest lucru.
În cazul meu, am simțit pentru prima dată înstrăinarea când aveam 7 ani și am început școala. Încă îmi aduc și acum aminte cum plângeam când părinții mei și bunica m-au lăsat pe băncile școlii. Era prima zi de școală, iar pentru mine a fost o catastrofă totală. Bunica mea de fiecare dată plângând își aducea aminte de fața mea tristă și cu ochii plini de lacrimi din acea zi. Era toamna anului 1995, iar eu eram lovit pentru prima dată de realitatea din exteriorul mediului meu. Eram străin într-o lume străină, într-un mediu străin, cu oameni străini. Am urât acel loc și nu reușeam nicicum să mă adaptez. Pe când aș fi reușit cumva totuși să mă adaptez gătasem clasele, iar clasa a 5-a trebuia să o încep la o altă școală.
Și iată-mă pe mine la 11 ani în 1999, luând iarăși de la capăt ceea ce experimentasem cu 4 ani înainte. Iarăși acea frică animalică, dezgustul față de acel loc în care trebuia să-mi petrec zilele. În toți acești 4 ani de școală generală tot ceea ce îmi ținea mintea ocupată erau gândurile mele la cele de acasă, la părinții mei, la bunica mea, la pisici, la câine, la pescuit, la desenele mele animate favorite de pe canalele nemțești și nu în ultimul rând meciurile de fotbal de pe stradă cu ceilalți copii din vecini.
Nu mi-a plăcut școala niciodată. Nu mi-a plăcut să fiu între ceilalți copii, la fel cum nici în ziua de azi nu-mi place să fiu între mulți oameni. Mă adaptam foarte greu. De fiecare dată când mă simțeam suficient de adaptat, școala se gătase. La fel am pățit și când am terminat clasele 1-4, și la fel s-a întâmplat și când am gătat școala generală (clasele 5-8). Îmi era ciudat să văd lejeritatea și lipsa de stres la ceilalți copii, în timp ce eu eram cuprins mai mereu de panică, stări de teamă, cu alte cuvinte ceea ce azi am descoperit că se cheamă anxietate.
Dacă prima mea înstrăinare a avut loc la 7 ani, adevărata și cea mai dură dintre toate am trăit-o la 14 ani, atunci când am început liceul. Pentru prima dată trebuia să fac naveta într-un oraș vecin, iarăși într-un mediu străin cu o grămadă de oameni străini, fără să cunosc pe nimeni din noua mea clasă. Eram de-a dreptul panicat și înspăimântat. Niciodată în viața mea de până atunci nu am experimentat o stare de groază atât de teribilă ca și în prima zi de liceu. Pur și simplu îmi era frică de tot ceea ce urma să mă aștepte în acei 4 ani. Parcă simțeam cumva că vor fi 4 ani de groază. Și din păcate așa a și fost, cu mici excepții. Au fost 4 ani în care stările mele de anxietate s-au accentuat puternic, problemele de familie și viciul tatălui meu față de alcool mi-au devastat familia, am trăit pentru prima dată clipe puternice de stres intens, și multe alte astfel de chestii. Erau și câteva lucruri bune de care am avut parte. În linii mari, am cam experimentat de toate, bune și rele.
Anii de liceu au trecut cumva, am supraviețuit, dar mă simțeam de parcă unui război aș fi supraviețuit. Acasă veșnic probleme și scandaluri, la școală numai nebunii în special din cauza unor șmecheri care mă terorizau și îmi făceau zilele negre. Dar toate acestea au trecut, am supraviețuit, iar asta e tot ceea ce contează.
După toată agitația din liceu, patima alcoolului la tatăl meu și toate problemele care s-au ivit din cauza aceasta, singura mea scăpare adevărată era în brațele bunicii mele, căci ea era singura care mă înțelegea cu adevărat. Doar cuvintele și faptele ei, mângâierile și iubirea dăruită au făcut să uit de toată această înstrăinare cumplită. Am pornit pe acest drum întortocheat al vieții, iar pe parcurs m-am pierdut, m-am înstrăinat de tot, de lume, de oameni, de mediu, de mine însumi. Încă mai caut uneori acel ceva ce m-ar putea readuce pe drumul cel bun, dar în zadar. Mă simt străin de tot ceea ce mă înconjoară. Mă simt străin în această societate superficială, printre oameni, în toată această lume.
Am reușit cumva să mă adaptez la toată această neadaptare ce s-a dezvoltat în mine de-a lungul anilor, frica de necunoscut sau de ceva nou fiind mereu prezentă în același timp. Și în timp ce plânsul meu era adesea confundat cu văicăreala, acesta nu era altceva decât o exprimare a ființei, o expunere al celor mai profunde și ascunse sentimente. Cândva credeam că dacă o să încerc cumva să ies în evidență voi fi apreciat cu adevărat și răsplătit pe măsură. Și bineînțeles că mă înșelasem, căci nu se întâmplase astfel. Ceea ce am învățat din toate acestea, e faptul că trebuie să învățăm să renunțăm la anumite lucruri, chiar și la anumite persoane. Doar astfel se poate trece peste obstacole. Mai concret, cu cât ai mai puțin, cu atât ai mai puțin de pierdut. Am dezvoltat o întreagă rețetă din punct de vedere pesimist pentru o viață fericită de pe latura negativă a vieții.
No comments:
Post a Comment