Despre propriile mele mărturii și trăiri am mai scris într-un articol mai vechi, care se poate reciti de aici. Lucrurile se schimbă în permanență în jurul nostru, iar cei care nu țin pasul cu schimbarea rămân în urmă. Eu sunt unul dintre cei care se adaptează greu schimbărilor, sau de cele mai multe ori aproape deloc. Ceea ce reușesc în schimb să fac foarte bine este fenomenul de a observa. Sunt precum un lunetist, mereu cu ochii pe tot ce se întâmplă, observând și conștientizând totul până la cel mai mic detaliu. Asta fac observatorii, asta fac eu.
Am avut ocazia să trăiesc un fenomen ciudat de câteva ori. Se întâmplase câteodată să trebuiască să ies cu cineva undeva, fie pentru recreere, fie pentru altceva. Iar după ceva timp constatam uluit că a fost ultima oară când m-am văzut cu persoana respectivă. Cu alte cuvinte, o banală ieșire, întâlnire sau activitate, avea să se transforme într-o amintire în care mă văd pentru ultima dată cu X sau cu Y. Acel "ultima dată" semnifică momentul în care l-am văzut în viață pe X sau pe Y, ca să se înțeleagă ce vreau să spun. Și sunt convins că de astfel de experiențe au avut parte încă mulți alții, doar că nu i-au dat atâta importanță. Mereu va fi acel "ultima dată", o clipă sau eveniment nesemnificativ, dar pe care o vom aminti mereu cu o aură de melancolie și sentimentalism.
De multe ori facem diverse lucruri pe care mai târziu ajungem să le regretăm. Indiferent despre ce anume ar fi vorba, pe moment pare ceva bun, o soluție nemaipomenită. Dar pe măsură ce trec anii ajungem să ne dăm seama cât de tâmpiți eram de fapt când făceam chestia respectivă. Din această cauză, regretul este una dintre cele mai puternice sentimente. Mi-am pierdut ani din viață regretând toate prostiile pe care le-am comis cândva, sau pentru lucrurile pe care nu le-am făcut atunci când ar fi trebuit. Regretul e precum o stafie, căci mă va bântui mereu.
Există anumite experiențe care te lovesc atât de puternic încât te dereglează complet. Oricât ai fi de tare, ele te doboară și te schimbă radical. Pur și simplu nu le poți face față și nu ai cum să treci peste ele cu mintea intactă. Tot ceea ce nu te omoară te schimbă, iar de cele mai multe ori această schimbare despre care vorbesc e una negativă. Nu am văzut încă nici măcar un singur om să zâmbească, sau să fie fericit, după ce și-a pierdut de exemplu toată familia. Adevărul e că totul depinde de psihicul și mentalitatea fiecăruia, dar cu toate acestea să nu uităm că fiecare dintre noi ne avem propriile limite și nimeni nu este indistructibil. De-a lungul anilor, tot ceea ce nu m-a doborât a reușit să mă schimbe, să mă facă să înțeleg lucrurile și să devin ceea ce sunt astăzi.
Se spune că timpul vindecă rănile sufletului. Sunt total împotriva acestei idei. Timpul nu vindecă nimic, ci din contra, timpul ucide totul fără milă. După ce ai trecut printr-o experiență traumatizantă, nu devii mai puternic, sau mai experimentat, sau mai nu știu cum, ci devii mult mai rece, mult mai închis și mult mai contemplativ. Asta face timpul cu fiecare ființă umană. Mi-a fost greu să accept anumite circumstanțe din viața mea. M-am zbătut, căzând în depresie de nenumărate ori. După toți acei ani în care nu am făcut aproape mai nimica înafară de faptul că am stat pe gânduri, tot ceea ce pot spune e că am devenit un gânditor. Gândurile ne definesc acțiunile, se contopesc cu instinctele noastre, iar după aceea devenim exact ceea ce gândim.
Tot ceea ce am trăit și am experimentat pe propria piele, în toată această viață, pot spune că m-a marcat, mi-a definit cumva felul de a fi și nu în ultimul rând m-a împins spre căutarea unui oarecare sens în toată această nebunie a vieții. Unele experiențe au fost bune, au fost constructive, în timp ce altele nu le doresc nici măcar celor mai răi oameni din lume. Și ca să rămâi totuși cât de cât cu mintea întreagă, tot ceea ce poți face e să te refugiezi în ceva, de preferat în artă. Dar poți face și altceva. Fiecare dintre noi ar fi bine să avem o pasiune, o chemare spre ceva. Nu de alta, dar din păcate aceasta este singura metodă prin care putem face față presiunilor externe și dramelor vieții. Dacă există ceva cu ce să-ți ții mintea ocupată nu vei mai avea atâta timp la dispoziție să-ți bați capul asupra problemelor sau asupra lucrurilor care te macină. Cei slabi de îngeri se refugiază în religie și găsesc acolo tot ceea ce consideră ei că ar fi sensul vieții, în timp ce alții, mai avansați, își găsesc refugiul în creativitate, artă, pasiuni, sau sport.
No comments:
Post a Comment