Mitul iubirii

"Există un adevăr dureros: acela de a te pierde într-o iubire mistuitoare, uitând cât de special eşti şi tu." - Ernest Hemingway

Se vorbește atât de mult și atât de frumos despre iubire, iar cu toate acestea nu oricine poate avea parte de ea. Prima iubire este iubirea părintească, iar dacă de aceasta nu avem parte când suntem copii, problema devine serioasă. O astfel de persoană va ajunge incapabilă să ofere iubire, ori va ajunge în celălalt capăt al extremei, va fi disperat să primească iubire cu orice preț. Simplificând vorba, ceea ce trăim și experimentăm ca și copii, ne va influența viața de adult.
Am avut o perioadă în viață când eram disperat după iubire. Datorită incapacității mele de a realiza o relație cu persoana de sex opus, am ajuns un hoinar pe drumul iubirii, un cerșetor de atenție, dar cu toate acestea însetat după iubire. Am momente când îmi doresc cu orice preț să am parte de un sărut, de o atingere fină, de diverse experiențe romantice și intime. Reușesc de fiecare dată să mă îndrăgostesc ca un adolescent tembel de fiecare femeie care se comportă un pic mai frumos cu mine. Pun la suflet, ofer totul fără să țin cont de nimic, îmi fac planuri ca un copil imatur. Și cu toate acestea, cu tot ce mă aleg după toate aceste sacrificii, jertfe și peripeții, e un mare zero.
Și la fel și acuma, ca pe vremuri, în trecut, după fiecare etapă de îndrăgostire mă trezesc la pământ, complet distrus pe dinăuntru. Trebuie să mă refac tot timpul, bucată cu bucată, să mă renasc din propria cenușă, exact ca pasărea Phoenix. În trecut, de fiecare dată când reușeam să îmi revin cât de cât, după un timp iarăși ajungeam să interacționez cu vreuna pe undeva, care să se comporte diferit cu mine. După aceea, ciclul se repeta, iarăși mă îndrăgosteam, în timp ce sentimentele dânsei nu erau deloc asemănătoare cu ale mele. Simțeam că mă înnebunește că nicicum nu am noroc cu nici una. Se acumulase în mine atâta ură și atâta frustrare de îmi venea să explodez. Asta până în momentul în care am început să-mi dedic eforturile spre construcția unui sistem de anti-atașament, ca să nu mai cad în capcana seducției, să nu mai mă îndrăgostesc și să devin imun la toată această vrajă feminină.
Adevărul trist e că vremurile s-au schimbat. S-au schimbat radical, mai ales în ultimii ani. Valorile și principiile care stăteau la baza construirii unei relații în urmă cu 100 de ani, astăzi sunt total nefolositoare. Pe vremuri, fetele se bucurau pentru un buchet de flori, apreciau sinceritatea și loialitatea băiatului. Astăzi în schimb, cu valul acesta de noi idei psihologice, tot ceea ce s-a realizat în mare parte e băgarea la înaintare a materialismului. Astăzi nu mai trebuie să mergi la ea cu buchetul de flori, ci cu portofelul plin. Nu spun că toate femeile au devenit materialiste, ci ceea mai mare parte dintre ele. Tot acest nou stil de viață, sistemul capitalist, ideile nocive din vest, mișcarea de emancipare a femeilor, consumatorismul, propaganda din mass-media, toate acestea au schimbat vechile valori, și le-au înlocuit cu modernisme. Bărbatul de ieri a ajuns un băiat sensibil, în timp ce fata de ieri a ajuns femeie emancipată și pe treaba ei. Înainte, pe vremuri, un cuplu începea cam totul de la zero, în timp ce azi bărbatul trebuie să aibe mașină, realizări, etc.
Cea mai mare naivitate de-a mea a fost faptul că am crezut mereu că dacă mă voi comporta frumos cu o femeie, rezultatele vor fi pe măsură. Nimic mai fals de atât. E cel mai stupid lucru să îi sari una-două în ajutor, să-i oferi nu știu ce, să-i faci pe plac. Nu vei obține nimic așa. Își va da seama cât ești de fraier și ori va profita de naivitatea ta, ori se va distanța. Și atunci ce e de făcut? Depinde ce se urmărește. Ăia care au avantajul de a fi mai bine făcuți de la Mama-Natură, ori să provină din familii cât de cât înstărite, ori să fie mai tupeiști, aceia au avantajul de a-și găsi mai repede o parteneră. În schimb, introvertiții, deprimații, singuraticii și cei pesimiști ca mine, mai încercăm și la anul.

Deșertăciune

"Omul are iluzia că vorbește cu lumea întreagă la calculator. El e de fapt singur." - Octavian Paler

Sunt zile în care totul merge bine, ca și cum totul ar fi fost planificat perfect. Toate bune și frumoase. Dar surpriza cea mare apare la finalul zilei, atunci când în loc de un sentiment plăcut de mulțumire apare o senzație de tristețe adâncă, o insatisfacție ce nu se poate descrie prin cuvinte. Și nu oricine poate înțelege asta, decât cel ce a trecut prin astfel de trăiri. În loc de mulțumire nu opusul apare, nemulțumirea, ci o senzație de goliciune internă, o tristețe profundă. Te simți incomplet și pierdut, ca și cum nimic nu ar mai conta, iar toate cele întâmplate au fost în zadar. Nimic nu are valoare, nimic nu e de folos, nimic nu are importanță. Senzația pe care o ai e un fel de amestec ce cuprinde iritația, neliniștea, frustrarea, supărarea. E zădărnicie. E deșertăciune.
Am experimentat această trăire de prea multe ori. Sunt precum un înger cu aripile tăiate, căci toată ziua am impresia că zbor în stânga și în dreapta, în sus și în jos, după care, seara, realizez că de fapt am aripile tăiate și în tot acest timp zburam doar în mintea mea. Dans cu o dorință imposibilă, visând cu ochii deschiși la ceva ce nu poți avea, aceasta este deșertăciunea. Să crezi că dacă faci diverse activități, totul se va schimba, sau că totul va fi bine. Îmbrățișarea unei iluzii, o vânătoare de fantome în zadar. Să tânjești după dragostea unei femei care nu te vrea, să încerci să realizezi ceva măreț, să încerci să te arăți puternic când de fapt ești slab. În astfel de activități tot ceea ce se face e doar risipă și consum inutil. Eu nu consum din jur, ci mă consum pe mine. Mă autodevorez, încercând să par ceea ce nu sunt de fapt, zidind iluzia unui zid impenetrabil.
Trăind dezorientat în umbra deșertăciunii, tot ceea ce poți învăța e cum să îmbrățișezi întunericul. Dar această înbrățișare devine cu timpul o absorbție. Întunericul, sau mai bine spus, golul din interior, devine precum o gaură neagră, aspirând complet ființa. Astfel se naște o fuziune dintre om și întuneric, un fel de ființă întunecată, care parcă mereu are acel nor negru deasupra capului, atrăgând mai tot timpul ghinionul și necazul asupra lui.
Aș fi putut să fac atât de multe lucruri. Aș fi putut să ajung departe, să fiu cineva, să am pe cineva. Și cu toate acestea, de mine s-a ales praful. Vine un moment în viață când descoperim șocați că tot ceea ce mai avem în comun cu oamenii, e doar simplul fapt că suntem oameni. Nimic mai mult. Fără resentimente, cum s-ar zice. Dezgustul te otrăvește în așa hal încât nu mai ești curios de nimic. Durerea pe care o purtăm în noi ani de zile, ajunge să ne fie un fel de înger păzitor, rămânând alături de noi pentru tot restul vieții, doar că nu ne salvează de la probleme, ci ne adâncește mai mult în ele.
Deșertăciunea duce la izolare și epuizare. De obicei, această stare apare la bătrânețe, dar din păcate ea se poate manifesta și în cazul tinerilor filozofi sau artiști. E ca și cum ar simplifica timpul, ducând cumva un tânăr la stadiul unui bătrân. Și cu cât ajungi să înțelegi mai multe, cu atât îți dorești să nu fi înțeles nimic mai bine. Căci fericiți sunt toți neștiutorii, iar astfel nu pot ajunge pe calea deșertăciunii.

Tragedia omului

"Nu există o altă lume. Nu există nici măcar lumea asta. Ce există atunci? Surâsul interior pe care ni-l stârneşte inexistenţa evidentă a uneia şi a celeilalte." - Emil Cioran

Omul - această creatură interesantă, se află undeva între o existență miraculoasă și una blestemată. Trăind iluzia liberului arbitru, omul e precum peștii din acvariu, aflându-se într-o captivitate infinită. Cine mai poate să creadă în egalitate, fraternitate și dreptate? Cine? Adormiții! Dacă am fi cu toții egali, nu ar exista oameni ca mine, care să pună totul sub semnul întrebării și să nu creadă nimica. Dacă ar exista fraternitate, atunci nu ar mai exista dușmănie, invidie, răutate și ură. Iar dacă ar exista dreptate, atunci ar fi totul corect.
Mi-am dedicat cea mai mare parte a vieții încercând să înțeleg felul în care funcționează lumea, natura umană și nu în ultimul rând, să găsesc un sens pentru tot ceea ce se întâmplă. Acest sens există, și nu există. Există pentru oamenii cu o naivitate crescută în ei, pentru cei mediocri, pentru cei în care ignoranța a fost implantată de la o vârstă fragedă. Adevărul e că nu există un sens. E doar haos. Un haos organizat.
Lumea funcționează conform unor principii foarte bine modelate de-a lungul vremurilor, și nicidecum pe baza unor legi divine sau spirituale. Cine crede asta probabil că în perioada copilăriei a fost injectat cu o doză toxică de creștinism. Nu pot să cred că universul e un loc prietenos, când văd că orice ia naștere datorită exploziilor unor stele. De aici și expresia cum că suntem praf de stele. De ce moartea sau anihilarea a ceva trebuie să fie nașterea unui alt lucru? Nu pot să cred că lumea e un loc bun, când văd atâtea atrocități, crime, violuri, nedreptate și haos. E naivitate pură să crezi că toate acestea au vreun sens, sau că fac parte din cine știe ce plan inteligent, divin, cosmic, spiritual, etc.
Fenomenul existențial nu e nicidecum un miracol. E mai de grabă o eroare în matrice. Existența e miraculoasă pentru animale și plante, nicidecum pentru oameni. Putem vedea cum animalele funcționează perfect, precum niște roboți programați să se hrănească, să se reproducă, să trăiască și apoi să moară, toate acestea în timp ce sunt ghidate de către instinctele primare. La fel și plantele, își trăiesc viețile în felul lor, făcând exact pentru ceea ce au fost programate de către Mama Natură. În lumea animală și cea vegetală nu există sentimente, ci doar instincte.
Noi, oamenii, suntem diferiți față de restul formelor de viață cu care conviețium. Noi suntem conștienți, punem la suflet, cugetăm, ne batem capul, ne consumăm pentru orice chestie. Fiecare formă de viață care posedă un sistem nervos are capacitatea de a percepe durerea. Începând de la viermele cel mai nesemnificativ și până la omul inteligent, sau cea mai colosală balenă, cu toții simt la fel durerea. Doar că dintre toate cele enumerate, omul este singura ființă care știe să-și exprime suferința într-un mod miraculos, prin cuvinte, gesturi, sau chiar prin creații artistice. Cu toții percepem durerea la fel, dar nu toți o exprimăm la fel.
Oamenii, atunci când aud despre durere sau suferință, au tendința de a-și băga capul în pământ precum struțul. Tot ceea ce nu ne convine catalogăm ca subiect tabu. Suferințele, sexul, orientările sexuale, și cam tot ceea ce nu putem înțelege, sau nu vrem să înțelegem, ajunge să poarte ștampila emblemei tabu. Fricile și temerile noastre au fost sădite în noi încă din vremuri de foarte mult apuse. Datorită acestui fapt, generații întregi ale speciei noastre nu au progresat, ci au bătut pasul pe loc, creându-se astfel un fel de colaps emoțional colectiv.
Nu poți să fii om într-o societate dezumanizată. Cumva sistemul și întreaga societate modernă te fac să-ți reprimi emoțiile, în loc să le exprimi. Capitalismul, consumatorismul modern, ideologiile religioase și cele politice, toate acestea nu fac altceva decât să înlăture omul de la căutarea adevărului. Locurile de muncă moderne sunt precum vechile plantații pentru sclavi, unde ai drepturi dar de care nu le prea pasă nimănui. Ești liber să faci ce vrei în sistemul capitalist, dar cu toate acestea nu poți.
Viața omului e o continuă rătăcire. Un drum către nimic. Ni se vând tot felul de iluzii, doar ca să fim mai buni, mai cooperanți, mai productivi, mai ascultători, mai supuși. Omul trebuie să se teamă de ceva, fie de zei fictivi, Dumnezei, ori de societate și de legile ei, de boli create în laboratoare, de războaie, de băncile care pândesc și acționează dacă nu dăm rata la timp, etc. Ca o societate să funcționeze e nevoie de niște reguli, care să aibe la bază restricții. Aceste restricții trebuie să aibe la bază frica. Frica de necunoscut, frica de consecințe, frica de pedepse, orice fel de frică. Fără această frică colectivă societatea nu poate funcționa.
Drepturile omului sunt niște povești de adormit copii. Aceste drepturi, care sunt doar niște vorbe de prost gust, se aplică doar unde este interes. De exemplu, criminali, violatori, pușcăriași au tot felul de drepturi prin închisori (în loc să fie eliminați, așa cum ar fi corect și drept), în timp ce copii nevinovați mor de foame prin țările sărace. Atunci unde e dreptatea?
Omul trăiește cu sentimentul că va fi aici mereu, că nu o să moară curând, că tot ceea ce face e cu un sens. Adevărul e că totul e trecător și nimic nu va dura veșnic. Timpul nostru e precum nisipul din clepsidră, se scurge așa încet, picătură cu picătură. Tot ceea ce rămâne din noi e o poză într-un album, o amintire păstrată de cineva până la un anumit moment, iar restul ia pământul. După cum spuneam și la început, poveștile cu zâne și finaluri fericite sunt pentru adormiți, neghiobi, îndoctrinați și cei cu gândire mediocră. Întreaga existență a omului, atât ca individ cât și la nivel de specie, de-a lungul istoriei, nu e altceva decât o tragedie.