Omul - această creatură interesantă, se află undeva între o existență miraculoasă și una blestemată. Trăind iluzia liberului arbitru, omul e precum peștii din acvariu, aflându-se într-o captivitate infinită. Cine mai poate să creadă în egalitate, fraternitate și dreptate? Cine? Adormiții! Dacă am fi cu toții egali, nu ar exista oameni ca mine, care să pună totul sub semnul întrebării și să nu creadă nimica. Dacă ar exista fraternitate, atunci nu ar mai exista dușmănie, invidie, răutate și ură. Iar dacă ar exista dreptate, atunci ar fi totul corect.
Mi-am dedicat cea mai mare parte a vieții încercând să înțeleg felul în care funcționează lumea, natura umană și nu în ultimul rând, să găsesc un sens pentru tot ceea ce se întâmplă. Acest sens există, și nu există. Există pentru oamenii cu o naivitate crescută în ei, pentru cei mediocri, pentru cei în care ignoranța a fost implantată de la o vârstă fragedă. Adevărul e că nu există un sens. E doar haos. Un haos organizat.
Lumea funcționează conform unor principii foarte bine modelate de-a lungul vremurilor, și nicidecum pe baza unor legi divine sau spirituale. Cine crede asta probabil că în perioada copilăriei a fost injectat cu o doză toxică de creștinism. Nu pot să cred că universul e un loc prietenos, când văd că orice ia naștere datorită exploziilor unor stele. De aici și expresia cum că suntem praf de stele. De ce moartea sau anihilarea a ceva trebuie să fie nașterea unui alt lucru? Nu pot să cred că lumea e un loc bun, când văd atâtea atrocități, crime, violuri, nedreptate și haos. E naivitate pură să crezi că toate acestea au vreun sens, sau că fac parte din cine știe ce plan inteligent, divin, cosmic, spiritual, etc.
Fenomenul existențial nu e nicidecum un miracol. E mai de grabă o eroare în matrice. Existența e miraculoasă pentru animale și plante, nicidecum pentru oameni. Putem vedea cum animalele funcționează perfect, precum niște roboți programați să se hrănească, să se reproducă, să trăiască și apoi să moară, toate acestea în timp ce sunt ghidate de către instinctele primare. La fel și plantele, își trăiesc viețile în felul lor, făcând exact pentru ceea ce au fost programate de către Mama Natură. În lumea animală și cea vegetală nu există sentimente, ci doar instincte.
Noi, oamenii, suntem diferiți față de restul formelor de viață cu care conviețium. Noi suntem conștienți, punem la suflet, cugetăm, ne batem capul, ne consumăm pentru orice chestie. Fiecare formă de viață care posedă un sistem nervos are capacitatea de a percepe durerea. Începând de la viermele cel mai nesemnificativ și până la omul inteligent, sau cea mai colosală balenă, cu toții simt la fel durerea. Doar că dintre toate cele enumerate, omul este singura ființă care știe să-și exprime suferința într-un mod miraculos, prin cuvinte, gesturi, sau chiar prin creații artistice. Cu toții percepem durerea la fel, dar nu toți o exprimăm la fel.
Oamenii, atunci când aud despre durere sau suferință, au tendința de a-și băga capul în pământ precum struțul. Tot ceea ce nu ne convine catalogăm ca subiect tabu. Suferințele, sexul, orientările sexuale, și cam tot ceea ce nu putem înțelege, sau nu vrem să înțelegem, ajunge să poarte ștampila emblemei tabu. Fricile și temerile noastre au fost sădite în noi încă din vremuri de foarte mult apuse. Datorită acestui fapt, generații întregi ale speciei noastre nu au progresat, ci au bătut pasul pe loc, creându-se astfel un fel de colaps emoțional colectiv.
Nu poți să fii om într-o societate dezumanizată. Cumva sistemul și întreaga societate modernă te fac să-ți reprimi emoțiile, în loc să le exprimi. Capitalismul, consumatorismul modern, ideologiile religioase și cele politice, toate acestea nu fac altceva decât să înlăture omul de la căutarea adevărului. Locurile de muncă moderne sunt precum vechile plantații pentru sclavi, unde ai drepturi dar de care nu le prea pasă nimănui. Ești liber să faci ce vrei în sistemul capitalist, dar cu toate acestea nu poți.
Viața omului e o continuă rătăcire. Un drum către nimic. Ni se vând tot felul de iluzii, doar ca să fim mai buni, mai cooperanți, mai productivi, mai ascultători, mai supuși. Omul trebuie să se teamă de ceva, fie de zei fictivi, Dumnezei, ori de societate și de legile ei, de boli create în laboratoare, de războaie, de băncile care pândesc și acționează dacă nu dăm rata la timp, etc. Ca o societate să funcționeze e nevoie de niște reguli, care să aibe la bază restricții. Aceste restricții trebuie să aibe la bază frica. Frica de necunoscut, frica de consecințe, frica de pedepse, orice fel de frică. Fără această frică colectivă societatea nu poate funcționa.
Drepturile omului sunt niște povești de adormit copii. Aceste drepturi, care sunt doar niște vorbe de prost gust, se aplică doar unde este interes. De exemplu, criminali, violatori, pușcăriași au tot felul de drepturi prin închisori (în loc să fie eliminați, așa cum ar fi corect și drept), în timp ce copii nevinovați mor de foame prin țările sărace. Atunci unde e dreptatea?
Omul trăiește cu sentimentul că va fi aici mereu, că nu o să moară curând, că tot ceea ce face e cu un sens. Adevărul e că totul e trecător și nimic nu va dura veșnic. Timpul nostru e precum nisipul din clepsidră, se scurge așa încet, picătură cu picătură. Tot ceea ce rămâne din noi e o poză într-un album, o amintire păstrată de cineva până la un anumit moment, iar restul ia pământul. După cum spuneam și la început, poveștile cu zâne și finaluri fericite sunt pentru adormiți, neghiobi, îndoctrinați și cei cu gândire mediocră. Întreaga existență a omului, atât ca individ cât și la nivel de specie, de-a lungul istoriei, nu e altceva decât o tragedie.
No comments:
Post a Comment