Sunt zile în care totul merge bine, ca și cum totul ar fi fost planificat perfect. Toate bune și frumoase. Dar surpriza cea mare apare la finalul zilei, atunci când în loc de un sentiment plăcut de mulțumire apare o senzație de tristețe adâncă, o insatisfacție ce nu se poate descrie prin cuvinte. Și nu oricine poate înțelege asta, decât cel ce a trecut prin astfel de trăiri. În loc de mulțumire nu opusul apare, nemulțumirea, ci o senzație de goliciune internă, o tristețe profundă. Te simți incomplet și pierdut, ca și cum nimic nu ar mai conta, iar toate cele întâmplate au fost în zadar. Nimic nu are valoare, nimic nu e de folos, nimic nu are importanță. Senzația pe care o ai e un fel de amestec ce cuprinde iritația, neliniștea, frustrarea, supărarea. E zădărnicie. E deșertăciune.
Am experimentat această trăire de prea multe ori. Sunt precum un înger cu aripile tăiate, căci toată ziua am impresia că zbor în stânga și în dreapta, în sus și în jos, după care, seara, realizez că de fapt am aripile tăiate și în tot acest timp zburam doar în mintea mea. Dans cu o dorință imposibilă, visând cu ochii deschiși la ceva ce nu poți avea, aceasta este deșertăciunea. Să crezi că dacă faci diverse activități, totul se va schimba, sau că totul va fi bine. Îmbrățișarea unei iluzii, o vânătoare de fantome în zadar. Să tânjești după dragostea unei femei care nu te vrea, să încerci să realizezi ceva măreț, să încerci să te arăți puternic când de fapt ești slab. În astfel de activități tot ceea ce se face e doar risipă și consum inutil. Eu nu consum din jur, ci mă consum pe mine. Mă autodevorez, încercând să par ceea ce nu sunt de fapt, zidind iluzia unui zid impenetrabil.
Trăind dezorientat în umbra deșertăciunii, tot ceea ce poți învăța e cum să îmbrățișezi întunericul. Dar această înbrățișare devine cu timpul o absorbție. Întunericul, sau mai bine spus, golul din interior, devine precum o gaură neagră, aspirând complet ființa. Astfel se naște o fuziune dintre om și întuneric, un fel de ființă întunecată, care parcă mereu are acel nor negru deasupra capului, atrăgând mai tot timpul ghinionul și necazul asupra lui.
Aș fi putut să fac atât de multe lucruri. Aș fi putut să ajung departe, să fiu cineva, să am pe cineva. Și cu toate acestea, de mine s-a ales praful. Vine un moment în viață când descoperim șocați că tot ceea ce mai avem în comun cu oamenii, e doar simplul fapt că suntem oameni. Nimic mai mult. Fără resentimente, cum s-ar zice. Dezgustul te otrăvește în așa hal încât nu mai ești curios de nimic. Durerea pe care o purtăm în noi ani de zile, ajunge să ne fie un fel de înger păzitor, rămânând alături de noi pentru tot restul vieții, doar că nu ne salvează de la probleme, ci ne adâncește mai mult în ele.
Deșertăciunea duce la izolare și epuizare. De obicei, această stare apare la bătrânețe, dar din păcate ea se poate manifesta și în cazul tinerilor filozofi sau artiști. E ca și cum ar simplifica timpul, ducând cumva un tânăr la stadiul unui bătrân. Și cu cât ajungi să înțelegi mai multe, cu atât îți dorești să nu fi înțeles nimic mai bine. Căci fericiți sunt toți neștiutorii, iar astfel nu pot ajunge pe calea deșertăciunii.
No comments:
Post a Comment