Gânduri printre rânduri

"Gândul nu este decât un alt nume al destinului." - Henry Van Dyke

Pentru fiecare dintre noi există o lume intimă, o lume a gândurilor unde absolut nimeni nu are acces înafară de noi înșine. E un fel de univers paralel de-al fiecăruia în parte. În această lume paralelă ne putem conecta oricând. Lumea gândurilor e acolo pentru fiecare, trebuie doar accesată.
Aș fi un prost dacă nu aș recunoaște faptul că îmi petrec mai mult timp la mine în cap, decât în exterior, pe afară pe undeva. De mic copil eram mai visător de felul meu. Toate marile bătălii, atât personale cât și de altă natură, se dau pe terenul minții. Toate frământările, grijile și gândurile au loc în cap, în cea mai mare parte.
Mereu i-am admirat cumva pe cei nepăsători și neafectați de ceea ce li se întâmplă. Uneori această admirație devine o formă de dispreț, o anti-admirație ca să o numesc astfel. Dar, în general vorbind, mereu i-am admirat pe cei care stăteau drepți în fața obstacolelor, fără să arate puncte de slăbiciune. Această admirație de multe ori se transformă în invidie, căci așa e omul, ajunge să invidieze tot ceea ce nu poate avea. De exemplu, mi-ar place foarte mult să posed mentalitatea oamenilor religioși, să pot accepta tot ceea ce mi se întâmplă ca fiind voința unei ființe superinteligente, care m-a creat după chipul și asemănarea lui. Dar, iată că nu pot să cred în așa ceva, deoarece din punctul meu de vedere sceptic, toate acestea sună mult prea absurd și ridicol. Deci, din perspectiva omului religios, viața mea continuă să fie o rătăcire.
A fost un moment în viața mea când am crezut că tot ceea ce e mai rău din lume mi se întâmplă doar mie. Viața mea a fost lovită de fulgere și trăznete, iar acesta a fost începutul unei lungi furtuni de bătălii al sentimententelor și trăirilor intense. A fost greșit să cred că doar mie mi se întâmplă lucruri rele. Astfel de lucruri se întâmplă aproape pentru toată lumea. Viața e imprevizibilă, iar ziua de mâine e de domeniul necunoscutului. Nu putem ști ce ne va lovi în ziua ce vine. Cert este faptul că nimeni nu scapă cu bine. Nimeni nu o sfârșește bine. Nu există moarte fericită, iar viața nu poate fi supraviețuită de către nimeni.
De cele mai multe ori mă simt copleșit de tot ceea ce mă apasă. Gândurile mă inundă, senzațiile mă ștrangulează, iar tot ceea ce văd, aud și percep mă chinuie. Toată existența mi se pare o povară grea de dus. Zi de zi mă lupt cu morile de vânt, participând în mod conștient la o bătălie, despre care știu că nu am cum să o câștig. Această bătălie este viața, existența, ideea de a trăi.
Tot ceea ce gândesc și nu spun nimănui, ajung să scriu. Îmi notez ideile precum un zugrav care pictează pereții. Am foarte multe idei și senzații, iar dacă toate acestea aș încerca să le descriu și-ar pierde complet înțelesul. Unele lucruri trebuie lăsate pur și simplu așa cum sunt, căci altfel își pierd complet semnificația, sau adevărata valoare, după cum spuneam.
Ce poți să faci atunci când simți că totul se dărâmă în jurul tău? Cum poți să supraviețuiești? Ceea ce a funcționat (și încă mai funcționează) în cazul meu e strategia minții ocupate. Adică, să fii mereu în mișcare și să ai ocupație. O minte obosită nu mai are putere pentru a gândi, astfel scapi de toate gândurile chinuitoare. Această strategie nu este una care să te salveze pentru totdeauna. E doar o chestie temporară, un colac salvator pentru moment, dar care nu te scoate definitiv din apă.
Cândva credeam în ideea că dacă mă voi comporta frumos cu femeile și le voi face mereu pe plac atunci când vor ele, atunci voi fi răsplătit pe măsură. Mă refer aici la acea răsplată care ar vrea orice bărbat să primească de la o femeie. Dar iată că lucrurile nu așa se întâmplă. Când ești bun și darnic ești luat de fraier, iar atunci când ești mereu disponibil ești luat de prost și ești folosit precum o unealtă ieftină. Nu poate exista prietenie între bărbat și femeie, doar interese comune.
Aș putea scrie fără oprire despre tot ceea ce simt și ce mă apasă, și tot nu ar ajunge. Aș putea să vorbesc neîncetat despre tot ceea ce gândesc, și tot nu ar ajuta la nimic. Tot ce pot face e să mă autoînvinovățesc pe mine pentru totul, să mă autodevorez prin scris, astfel încât să ajung martirul propriilor mele idei. Cât de ușor se poate vorbi despre tot ce e complicat. Fără să înțelegem bine ceva, putem trage concluziile greșite. Un om chinuit poate fi înțeles doar de către un alt om care se chinuie.

Când totul se prăbușește în jurul tău

"Catastrofele mari sunt alcătuite din catastrofe mici." - Edward A. Murphy

Dacă există posibilitatea ca un lucru rău să se întâmple, atunci probabil că acel lucru rău chiar se va întâmpla. Nu există o regulă, sau o lege, pentru astfel de lucruri. E mai mult o chestiune de noroc, un fel de "scapă cine poate". Cert este că după un timp treburile se cam strică peste tot, în orice domeniu. Ceea ce mulți oameni nu vor să accepte și să înțeleagă, e faptul că, odată cu progresul, avansarea, înaintarea în vârstă, apare inevitabil și degradarea. Totul se degradează în timp. Oricât ai fi de tânăr, vei îmbătrâni și vei muri. Oricât ai fi de sănătos, la un moment dat tot te vei îmbolnăvi.
Nimic nu e făcut să țină până la veșnicie, iar atunci când dezastrul vine, nu te întreabă cine ești. Totul se poate schimba într-un mod brutal, radical și brusc de pe o zi pe alta. Șocul e mare, precum un cutremur, după care vin șocuri seismice mai mici, adică depresiile și nopțile albe. Așa se întâmplă când apare o nenorocire, un accident, pierderea cuiva drag, sau alte tipuri de necazuri. Majoritatea oamenilor, în special tineretul, nu se gândesc la faptul că nimic nu va rămâne la fel. Dacă azi îți merge bine și e totul ok în viața ta, mâine s-ar putea ca totul să se schimbe brusc. Un necaz, sau orice altă formă de nenorocire, te schimbă complet.
Nimic nu poate să producă o schimbare mai radicală în viața unui om înafară de șocul unui dezastru din familie. Vorbesc despre evenimente neprogramate și imprevizibile, precum un accident, o boală incurabilă, moartea cuiva drag, sau orice altă formă de nenorocire. Când pentru prima dată trăznetul dezastrelor și al nenorocirilor a lovit în familia mea, am crezut că tot răul din lume mi se întâmplă doar mie. Eram atât de tânăr și atât de furios. În loc să-mi fi petrecut tinerețea precum ceilalți de vârsta mea, eu trebuia să asist la tot felul de atrocități existențiale cumplite. M-am împăcat cu ideea că asta a fost și că nu am ce face, doar că ecourile acelor vremuri încă-mi răsună în cap, chiar și acum după atâția ani.
În viața fiecărui om va veni la un moment dat imprevizibilul, indiferent cine ar fi, ce funcție ar avea, sau unde ar sta. Când e vorba să ți se întâmple un lucru rău, chiar nu contează deloc ce reputație ai, câți bani ai, ce funcție ai. Ești norocos atâta timp cât ai cui să-i zici "bună" atunci când intri în casă, sau cu cine să schimbi două vorbe din când în când (chiar și telefonic). Mulți bătrâni sunt considerați țicniți, ciudați, sau răutăcioși. Dar tineretul nu pricepe și nici nu poate să înțeleagă faptul că acei oameni până să ajungă la vârsta a treia au fost loviți de tot felul de nenorociri, încercări grele, zile fără soare și nopți cu lumină. E ușor să condamni un om, dar e greu să înțelegi prin ce o trecut. Tot ceea ce ajungi să înțelegi te schimbă, iar tot ceea ce nu te doboară te transformă într-un ciudat.
Indiferent cine ce zice, sau ce aș citi, nu reușesc, nu pot și nici nu am să pot vreodată să trec peste trecut. Oricât aș încerca să-i dau uitare, sau să ignor, dar mintea nu uită. Există anumite experiențe în viață care pur și simplu te doboară atât de mult, încât niciodată nu o să-ți mai revii în totalitate. Eu sunt genul de om care nu cred în finaluri fericite. Din moment ce toată viața ai fost bătaia de joc a sorții, nu ai cum ca la final să vezi curcubeul. E prea de tot, pur și simplu. Există oameni pentru care întreaga lor existență e un continuu coșmar, o luptă neîncetată pentru supraviețuire. Nu ai cum să te bucuri de viață, când zilnic simți cum viața te sugrumă.
Din experiență proprie pot confirma faptul că atunci când te lovește un necaz mare, la început șocul e și mai mare. Simți cum întreaga lume se prăbușește în jurul tău, precum un castel din nisip. Lumea tot mai tare începe să se îndepărteze de tine, sau de familia ta, atât vecinii, cât și rudele și prietenii. Oameni în care aveai cândva maximum de încredere ajung să-ți întoarcă spatele la greu și să te lase în urmă. Vorbesc în cazul acesta din păcate atât despre rude sau persoane foarte apropiate, cât și despre prieteni de o viață întreagă. La început te dor foarte tare aceste lucruri, aceste respingeri și ignorări, mai ales că vin din partea unor oameni în care aveai bază și încredere. Dar pe urmă te obișnuiești cu ideea, și după aceea începi și tu să-i ignori pe ei și să le închizi poarta în nas, sau să-i elimini din viața ta, exact cum au făcut și ei cu tine. În tot arsenalul de rău e și un pic de bine. Sau altfel spus, unde se închide o poartă se deschide apoi o fereastră, cât să intre puțină lumină. Partea bună e că la un moment dat apar în viața ta oameni noi, sau oameni cu care nu credeai că o să interacționezi vreodată, cu toate că îi cunoșteai. Cu acești oameni noi ajungi să interacționezi foarte mult, aproape zilnic, ceea ce va fi portița ta magică, colacul salvator de la înec. Ceea ce am explicat aici, despre etapele unei nenorociri private, nu înseamnă neaparat că așa funcționează pentru toată lumea. Așa a funcționat în cazul meu.
Ceea ce trebuie să subliniez e faptul că toate aceste nenorociri care te lovesc fără milă, nu te fac mai puternic, nu te fac să evoluezi, sau să crești. Din contra, te distrug, te seacă de puteri, îți răpesc ambițiile, te deshidratează de speranțe și vise. Vei învăța cum să supraviețuiești pe parcurs, prin diverse tehnici. Una dintre acestea, poate chiar cea mai importantă, e să-ți ții mintea în permanență cu ceva ocupată. O minte ocupată nu are suficient timp la dispoziție să se gândească. Aceste este un fel de sedativ natural. Îți găsești diverse ocupații, hobby-uri, chiar dacă ești conștient că ele sunt niște non-sensuri, dar ca să-ți țină mintea ocupată, să treacă timpul și să supraviețuiești ziua sunt bune. Nu ajungi niciodată să învingi durerea. E și stupid să crezi în așa ceva. Ceea ce se întâmplă de fapt e că ajungi să înveți să trăiești cu durerea. Așa se întâmplă când totul de prăbușește în jurul tău.

Răutate și invidie

"Doar două lucruri sunt infinite, universul şi prostia umană, însă nu sunt sigur despre primul." - Albert Einstein

Pe măsură ce trece timpul, putem experimenta laturile cele mai stupide ale naturii umane, și anume răutatea și invidia. Oamenii nu au fost făcuți să fie răi sau buni, devin astfel datorită mediului în care trăiesc și datorită anturajului. Poți să urmezi un om bun, luându-l ca exemplu pentru bunătatea lui, sau poți urma un om rău. Toate acestea pornesc încă de pe vremea copilăriei, căci primele modele de urmat sunt membrii din familie, părinți, bunici, frați, ș.a.m.d. Cu alte cuvinte, totul depinde de natura oamenilor cu care conviețuim, felul lor de a fi, caracterul lor, și nu în ultimul rând, modul nostru de a percepe toate aceste lucruri. Dintr-o familie de bârfitori și bețivani, slabe șanse sunt să iasă un urmaș avocat sau doctor, mai degrabă progenitura unor astfel de oameni le va urma exemplul, datorită mediului și educației primite.
E curios cum tu, ca om care-și vede de treaba lui, ești luat în vizor de oamenii invidioși, precum de niște lunetiști nemiloși. Această invidie este condusă de răutate, porniri egoiste și prostie. Dacă faci ceva, sunt curioși că de unde ai avut bani. Dacă nu faci ceva, ești judecat că ești nepăsător, și că de ce nu faci una sau alta. Dacă ești bogat, ești judecat, se spune că ai furat sau cine știe ce altă ilegalitate ai făcut. Dacă ești sărac, ești etichetat leneș care nu se străduiește să se ridice, și care mai bine așteaptă pomana. După cum spuneam, aceste prejudecăți sunt nutrite de o împletitură formată din invidie și răutate, pornite din ură, pură prostie, lipsă de educație și autocontrol.
Primii care aruncă piatra sunt de obicei oamenii care stau cel mai aproape de tine: vecinii. Vecinul e acea persoană care stă lângă tine, casă lângă casă, căruia de multe ori îi place să te spioneze și să te fileze, fără ca tu să-ți dai seama de aceasta, și care de cele mai multe ori știe totul mai bine despre tine decât oricine altcineva. În astfel de ipostaze sunt de obicei femeile în vârstă, bârfitoarele străzii. Dar mai nou există și excepții. Există și oameni mai tineri, atât bărbați cât și femei, atât cupluri cât și singuratici, care practică invidia și arta bârfitului. Având în vedere că e la modă progresismul, e clar că nu numai babele au dreptul să bârfească, ci și tineretul. Lumea se schimbă, și odată cu ea și oamenii.
Înafară de vecini, alții care devin invidioși sunt neamurile. De multe ori din cauza unor dispute, având la bază anumite moșteniri de exemplu, se ajunge la războaie între familii. Chiar și prietenii pot schimba taberele și să se întoarcă împotriva ta, devenind invidioși. E cel mai stupid lucru să crezi că o prietenie din copilărie, sau de nu știu când, va dura până la nesfârșite. Suntem prieteni atâta timp cât avem aceași viziune, împărțim același ideal, există interese, servicii, etc. Când intervine o eroare în matrice, legătura prieteniei se rupe. Din păcate așa funcționează treburile. Am fost în această situație. Am pierdut și eu prieteni de o viață. Prietenii vin și se duc, exact ca alianțele, unele se destramă după care se formează altele. Iar de neamuri și de rude, ce să mai zicem. Îi ai până îți merge bine. Cum îți apare o problemă în viață, sau în familie, cum se distanțează toți și o iau la fugă precum șobolanii care vor să părăsească vasul ce se scufundă.
O cauză primordială în cazul invidiei este curiozitatea. Oamenii invidioși sunt și curioși, pentru că dacă nu ar fi curioși, nu ar fi nici invidioși. Să nu-ți pese de propriile probleme, dar să-ți pese de ale altora, e caracteristica celei mai josnice și inferioare specimene din punct de vedere etic și moral de pe suprafața pământului.
De cele mai multe ori taci și înghiți jignirile, bârfele și vorbele invidioase ale vecinilor, neamurilor sau așa zișilor prieteni. Taci și înghiți până se umple paharul. Cu toții facem la fel, indiferent de etnie, religie, concepție, etc. După ce ne-am săturat să tot înghițim, putem reacționa prin două moduri. Fie ne luăm la cearta și ne țigănim, ne batem, ne omorâm, sau varianta a doua, ne distanțăm pur și simplu, refuzând chiar și să mai salutăm dușmanul.
O observație interesantă este faptul că de cele mai multe ori victimele bârfelor și ale pornirilor invidioase sunt acele persoane care se comportă diferit față de restul, care au o altă gândire, care trăiesc altfel, care nu fac ceea ce fac restul din jur. Atunci se nasc ideile invidioase în mințile curioșilor furioși și frustrați. Acesta este algoritmul prin care funcționează mecanismul invidiei. Putem compara întregul proces cu modul în care funcționează un motor electric. Sursa de energie, sau de alimentare, pentru motor este răutatea, sau pornirea răutăcioasă; combustibilul, sau uleiul de ungere, este invidia; iar rezultatul întregului proces este bârfa.
După cum spuneam, există două moduri prin care le putem face față invidioșilor. Ori îi invităm, ori îi evităm. Unde să-i invităm? La masă, la terasă, în dormitor, oriunde. Unde să-i evităm? Peste tot!