Dacă există posibilitatea ca un lucru rău să se întâmple, atunci probabil că acel lucru rău chiar se va întâmpla. Nu există o regulă, sau o lege, pentru astfel de lucruri. E mai mult o chestiune de noroc, un fel de "scapă cine poate". Cert este că după un timp treburile se cam strică peste tot, în orice domeniu. Ceea ce mulți oameni nu vor să accepte și să înțeleagă, e faptul că, odată cu progresul, avansarea, înaintarea în vârstă, apare inevitabil și degradarea. Totul se degradează în timp. Oricât ai fi de tânăr, vei îmbătrâni și vei muri. Oricât ai fi de sănătos, la un moment dat tot te vei îmbolnăvi.
Nimic nu e făcut să țină până la veșnicie, iar atunci când dezastrul vine, nu te întreabă cine ești. Totul se poate schimba într-un mod brutal, radical și brusc de pe o zi pe alta. Șocul e mare, precum un cutremur, după care vin șocuri seismice mai mici, adică depresiile și nopțile albe. Așa se întâmplă când apare o nenorocire, un accident, pierderea cuiva drag, sau alte tipuri de necazuri. Majoritatea oamenilor, în special tineretul, nu se gândesc la faptul că nimic nu va rămâne la fel. Dacă azi îți merge bine și e totul ok în viața ta, mâine s-ar putea ca totul să se schimbe brusc. Un necaz, sau orice altă formă de nenorocire, te schimbă complet.
Nimic nu poate să producă o schimbare mai radicală în viața unui om înafară de șocul unui dezastru din familie. Vorbesc despre evenimente neprogramate și imprevizibile, precum un accident, o boală incurabilă, moartea cuiva drag, sau orice altă formă de nenorocire. Când pentru prima dată trăznetul dezastrelor și al nenorocirilor a lovit în familia mea, am crezut că tot răul din lume mi se întâmplă doar mie. Eram atât de tânăr și atât de furios. În loc să-mi fi petrecut tinerețea precum ceilalți de vârsta mea, eu trebuia să asist la tot felul de atrocități existențiale cumplite. M-am împăcat cu ideea că asta a fost și că nu am ce face, doar că ecourile acelor vremuri încă-mi răsună în cap, chiar și acum după atâția ani.
În viața fiecărui om va veni la un moment dat imprevizibilul, indiferent cine ar fi, ce funcție ar avea, sau unde ar sta. Când e vorba să ți se întâmple un lucru rău, chiar nu contează deloc ce reputație ai, câți bani ai, ce funcție ai. Ești norocos atâta timp cât ai cui să-i zici "bună" atunci când intri în casă, sau cu cine să schimbi două vorbe din când în când (chiar și telefonic). Mulți bătrâni sunt considerați țicniți, ciudați, sau răutăcioși. Dar tineretul nu pricepe și nici nu poate să înțeleagă faptul că acei oameni până să ajungă la vârsta a treia au fost loviți de tot felul de nenorociri, încercări grele, zile fără soare și nopți cu lumină. E ușor să condamni un om, dar e greu să înțelegi prin ce o trecut. Tot ceea ce ajungi să înțelegi te schimbă, iar tot ceea ce nu te doboară te transformă într-un ciudat.
Indiferent cine ce zice, sau ce aș citi, nu reușesc, nu pot și nici nu am să pot vreodată să trec peste trecut. Oricât aș încerca să-i dau uitare, sau să ignor, dar mintea nu uită. Există anumite experiențe în viață care pur și simplu te doboară atât de mult, încât niciodată nu o să-ți mai revii în totalitate. Eu sunt genul de om care nu cred în finaluri fericite. Din moment ce toată viața ai fost bătaia de joc a sorții, nu ai cum ca la final să vezi curcubeul. E prea de tot, pur și simplu. Există oameni pentru care întreaga lor existență e un continuu coșmar, o luptă neîncetată pentru supraviețuire. Nu ai cum să te bucuri de viață, când zilnic simți cum viața te sugrumă.
Din experiență proprie pot confirma faptul că atunci când te lovește un necaz mare, la început șocul e și mai mare. Simți cum întreaga lume se prăbușește în jurul tău, precum un castel din nisip. Lumea tot mai tare începe să se îndepărteze de tine, sau de familia ta, atât vecinii, cât și rudele și prietenii. Oameni în care aveai cândva maximum de încredere ajung să-ți întoarcă spatele la greu și să te lase în urmă. Vorbesc în cazul acesta din păcate atât despre rude sau persoane foarte apropiate, cât și despre prieteni de o viață întreagă. La început te dor foarte tare aceste lucruri, aceste respingeri și ignorări, mai ales că vin din partea unor oameni în care aveai bază și încredere. Dar pe urmă te obișnuiești cu ideea, și după aceea începi și tu să-i ignori pe ei și să le închizi poarta în nas, sau să-i elimini din viața ta, exact cum au făcut și ei cu tine. În tot arsenalul de rău e și un pic de bine. Sau altfel spus, unde se închide o poartă se deschide apoi o fereastră, cât să intre puțină lumină. Partea bună e că la un moment dat apar în viața ta oameni noi, sau oameni cu care nu credeai că o să interacționezi vreodată, cu toate că îi cunoșteai. Cu acești oameni noi ajungi să interacționezi foarte mult, aproape zilnic, ceea ce va fi portița ta magică, colacul salvator de la înec. Ceea ce am explicat aici, despre etapele unei nenorociri private, nu înseamnă neaparat că așa funcționează pentru toată lumea. Așa a funcționat în cazul meu.
Ceea ce trebuie să subliniez e faptul că toate aceste nenorociri care te lovesc fără milă, nu te fac mai puternic, nu te fac să evoluezi, sau să crești. Din contra, te distrug, te seacă de puteri, îți răpesc ambițiile, te deshidratează de speranțe și vise. Vei învăța cum să supraviețuiești pe parcurs, prin diverse tehnici. Una dintre acestea, poate chiar cea mai importantă, e să-ți ții mintea în permanență cu ceva ocupată. O minte ocupată nu are suficient timp la dispoziție să se gândească. Aceste este un fel de sedativ natural. Îți găsești diverse ocupații, hobby-uri, chiar dacă ești conștient că ele sunt niște non-sensuri, dar ca să-ți țină mintea ocupată, să treacă timpul și să supraviețuiești ziua sunt bune. Nu ajungi niciodată să învingi durerea. E și stupid să crezi în așa ceva. Ceea ce se întâmplă de fapt e că ajungi să înveți să trăiești cu durerea. Așa se întâmplă când totul de prăbușește în jurul tău.
No comments:
Post a Comment