Cândva scopul meu era să scriu o carte de filozofie cu titlul "Arta de a suferi în tăcere". Dar timpul a trecut și proiectul a fost dat uitării din mai multe motive. Oricum, tot ceea ce am vrut să scriu în acea carte am ajuns să trăiesc pe propria piele și cu o intensitate mult mai mare decât m-aș fi așteptat vreodată. Suferința este o temă comună pentru orice artă. E reprodusă prin muzică, pictură, scrieri, sculpturi, etc. Să încerci să reproduci suferința sub formă de artă e una, dar să faci din suferință o artă e cu totul altceva. Nu vreau să fiu considerat artist doar pentru că sufăr, ci pentru faptul că descriu suferința din perspectivă artistică, din perspectiva unui artist.
Ca să pot scrie ceva bun trebuie să sufăr. Trebuie să mă doară rău de tot ca lacrimile să se întipărească pe hârtie. De multe ori am impresia că doar eu sufăr, că toată suferința acestei lumi s-a concentrat cumva în mine. Și cu toate că îmi dau seama că există suferințe şi mai groaznice decât cele trăite de mine, parcă totuși am impresia că numai eu am dreptul la suferință. Mă simt atât de impresionat în faţa suferinței, încât îmi pierd aproape tot curajul. Şi-l pierd, fiindcă nu pricep de ce există suferință în lume. Și nici n-am să pricep vreodată, doar dacă trag concluzia că lumea se reduce la suferință în cele mai mari proporții. Matematic vorbind, din perspectivă de statistică, viața e cam 80% suferință, iar restul de 20% e supraviețuire. În cazul celor care nu experimentează suferința putem vorbi despre altceva.
Cea mai mare realizare cu care mă pot lăuda e faptul că am reușit să pun la suflet absolut toate chestiile prin care am trecut. Precum niște tatuaje invizibile mi s-au imprimat pe suflet toate acele experiențe negative prin care am fost nevoit să trec. Nu cred în ideea că omul este responsabil în totalitate de soarta lui. Suntem oarecum predestinați spre ceea ce devenim, mereu în asta am crezut. Și ce contribuie la acest lucru enorm de mult este mediul. Nimic nu poate crea o influență mai mare decât mediul în care trăim. Toți cei care mă judecă pe nedrept pentru destinul meu, sau pentru stilul meu de viață, greșesc în totalitate. Niciun om sănătos la cap nu-și poate dori ca tatăl lui să devină un alcoolic, violent în familie, sau sinucigaș. Nu e vina mea că am fost nevoit să mă bat cu propriul meu tată ca să-mi pot apăra restul familiei. Și nu cred că e vina mea nici faptul că la vârsta de 5 ani mi-am văzut bunicul plecând de acasă, fără să-și ieie adio de la mine, după care a fost găsit spânzurat în pădure, asta după ce timp de 3 săptămâni toată lumea îl căuta peste tot. Singura mea vină, și pentru care mereu mă voi simți vinovat, e faptul că nu am avut prea multe cunoștințe despre acordarea primului ajutor; căci dacă aveam habar poate că persoana pe care am iubit cel mai mult nu murea în brațele mele.
Știu să sufăr în tăcere. Am învățat să nu îmi arăt rănile, să nu vorbesc despre ele aproape cu nimeni. Lumii nu-i pasă de ce răni te dor. Oamenii mereu vor căuta motive pentru care să te judece și să te critice. Oricât ai fi de bun, mereu greșelile o să ți se observe. Niciodată n-o să poți satisface lumea dacă nu te ridici la standardele lor. Toată viața mea am trăit cu impresia că lumea are așteptări de la mine. Asta până în momentul în care am decis că nu mai îmi pasă de așteptările lor.
Mulți mă consideră imatur, prostănac, poate chiar și retardat. Într-adevăr că nu am cu ce să mă laud. Nu am realizat mai nimic. De cele mai multe ori simt că nu fac parte din lumea oamenilor maturi. Nici măcar nu mă simt suficient de bărbat, oricât aș bate din gură și m-aș lăuda. Azi mâine mă apropiu de vârsta de 40 de ani, dar de multe ori am atitudinea unui adolescent de 18 ani. Încerc să mă fac folositor prin faptul că sunt atras de artă. Prin creațiile mele încerc cumva să dau lumii o altă nuanță. Și totuși puțini înțeleg asta.
Am puțini prieteni, foarte puțini chiar. Dar nici cu ei nu vorbesc despre aceste lucruri. Nu mă plâng în fața nimănui, ca să nu fiu înțeles greșit și pe urmă judecat. Multe lucruri se sfârșesc cu un eșec. Chiar și o prietenie bună, sau orice altă relație. Din cauza asta am învățat să nu mai am așteptări de la nimeni. Fiecare om își are propria problemă cu care trebuie să se confrunte. Nu e nimeni aici să mă motiveze sau să mă împingă de la spate, de asta trebuie să merg singur înainte, fără să am pretenții și așteptări de la alții. Doar astfel pot scăpa de dezamăgiri. Aceasta este calea. Aceasta este arta de a suferi în tăcere, fără gălăgie și fără multă vorbăreală.
No comments:
Post a Comment