Introvertit

"Uneori este mai bine să fii singur. Nimeni nu te poate răni." - Hercules

Fiecare noapte se scurge într-o dimineață, dând naștere la o nouă zi. Astfel trece timpul zi de zi, an după an. În această manieră au trecut o groază de ani dacă stau bine să mă gândesc și privesc în urmă. Nici nu știu dacă totul a devenit o rutină monotonă sau adaptare forțată. Aș vrea să subliniez faptul că nu regret în mare parte nimic din ce am făcut. Nu-mi pare rău de deciziile luate, chiar dacă acestea nu întotdeauna au fost cele bune, și chiar dacă ele nu au avut efecte pe termen lung ci doar consecințe temporare, de moment.
Ceea ce fac eu puțină lume poate să înțeleagă. Cu un număr foarte redus de persoane pot spune că mă înțeleg bine, asta însemnând că persoanele respective nu mă consideră un ciudat nebun care-și pierde vremea scriindu-și propriile gânduri și sentimente pe blog. Adevărul e că cel mai mult timp îmi petrec cu mine însumi. Conversez cu mine foarte mult. Probabil sunt cel mai bun prieten de-al meu, căci doar cu mine mă pot înțelege în totalitate.
Sunt precum flacăra unei lumânări ce nu vrea să se stingă printre atâtea becuri electrice. Felul meu de a fi ca om este precum o specie pe cale de dispariție. Nu-mi pot găsi locul în lumea modernă, în distracțiile stupide ale tineretului de azi, în muzica de duzină difuzată la radio și haine de ultimă oră doar pentru că așa se poartă. Societatea aceasta nu este altceva pentru mine decât o imensă groapă de gunoi, falsitate totală, o superficialitate ce nu se poate exprima prin cuvinte. De cele mai multe ori mi scârbă de acest mediu al oamenilor numit societate. E locul în care cei ca mine nu-și pot găsi rostul. În jungla urbană, printre monștrii de beton, introvertiții nu-și pot găsi liniștea și pacea.
În ultimii ani am fost preocupat de două întrebări: cine sunt și ce sunt. Cine sunt? Sunt o combinație de apă și pământ. Sunt noroi, sunt eu, sunt om. Ce sunt? Sunt un spirit prizonier captiv într-un înveliș carnal mult prea fragil și sensibil. Sunt răul absolut necesar pentru etapa acestei existențe. Sunt creație și distrugere simultan. Sunt energie liberă și vie.
Dacă îmi pot permite una ca asta, și este cineva care să merite sacrificiul și efortul din plin, atunci sunt iubire pură, idioată și demodată în ochii progresiștilor moderni. Sunt un romantic sentimental, un scriitor melancolic, rătăcit în iubire. Sunt capabil să ofer totul pentru nimic, regretând pe urmă faptele și cărând mai departe amintirile. Pot să fiu și opusul iubirii dacă situația asta o cere. Pot să fiu ura aia nebună, ce simți că te arde precum razele soarelui pe timp de vară. Pot să elimin din mine atâta ură precum o explozie nucleară ce rade totul în jur. În lipsa iubirii, ura poate fi cel mai sincer și profund sentiment de-al meu; ura față de lumea stricată, față de incapacitatea mea nocivă și toxică, cât și față de propria persoană. Toate exemplele simplificate le-aș putea numi simplu: ura față de dușmanul din oglindă care mă privește.
Uneori am impresia că sunt o celebritate, o persoană foarte importantă, atât pentru cineva anume cât și pentru un scop suprem. Îmi place să cred câteodată că poate undeva există cineva care în secret ține la mine și mă iubește, și că în ochii acestei persoane sunt întregul univers. Dar pe urmă revin cu picioarele pe pământ și privesc în față realitatea: sunt doar un lup singuratic sub cerul înstelat cu Lună plină, care încă visează din când în când la vechea lui haită de mult dispărută în neant.

Sunt un fel de nisip ce curge într-un vas asemănător cu o clepsidră, încercând în zadar să schimbe direcția și sensul curgerii. Am avut cândva vise, dar o mare parte din acestea s-au evaporat în timp precum apa lăsată multă vreme la soare. E ca și cum multă vreme ar fi ars focul pretutindeni, iar după ce în principiu acesta s-a cam stins, aproape peste tot a rămas doar jarul. E trecutul ceea ce mă bântuie, fumul și mirosul focului de altă dată, iar uneori mă lovește precum un bumerang aruncat de mult. De cele mai multe ori, datorită superficialității oamenilor, și de asemenea datorită nevoii și a instinctului de supraviețuire în societatea modernă, trebuie să recurg la jocuri murdare. Trebuie să mă folosesc de măști pentru a-mi putea ascunde adevărata identitate. Nu-mi pot arăta vulnerabilitatea în fața oamenilor, căci atunci o mare parte din ei o să profite cu nesimțire ca să lovească acolo unde doare mai rău. Asta se numește arta camuflajului și astfel se manifestă puternicul instinct de supraviețuire.
Nu cred în iluzia fericirii, singurul fenomen real este suferința. Fericirea e doar temporară, dar instinctul de supraviețuire este mult mai puternic și durează cât viața însăși. Asta căutăm cu toții: supraviețuirea. Fericirea e doar visul majorității mediocre, iar în realitate toți oamenii deștepți sau înțelepți știu că aceasta nu există. Am încetat de mult să mai caut fericirea, prefer liniștea și evadarea din cotidian.
Majoritatea apropiaților mei nu înțeleg de ce trebuie să-mi pierd timpul cu scrisul pe blog, în loc să-mi fac un rost în viață, sau să-mi întemeiez o familie ca toți alții cu care am copilărit. Adevărul e că nu sunt făcut pentru așa ceva. Nu sunt un familist, nu caut o carieră faimoasă și nu vreau să strălucesc în ochii lumii. Nu vreau să fac anumite lucruri doar pentru așa trebuie, că așa dictează societatea sau pentru că asta e tradiția sau că așa e la modă. Nu! Sunt un introvertit nonconformist și prefer anonimatul din umbră. Mi greu să comunic cu oamenii, să-mi arăt sentimentele, sau să-mi exprim ideile. Mi greu să fiu între oameni, mai ales dacă cu aceștia nu am nimic în comun și nici nu îi cunosc. Așa a fost întotdeauna și așa va fi mereu. Cea mai eficientă modalitate de a comunica cu lumea este această metodă. Pot să-mi scriu toate ideile, gândurile, cugetările, poeziile sau orice altceva în mediul online, mediu în care mă mișc cu mai multă fluiditate decât în cel real. Astfel pot spune că și eu comunic cu lumea.
Chiar dacă după părerea majorității eu sunt un ciudat retras, izolat, mult prea sentimental, ratat, sau mai știu eu cum, nu contează; eu mă simt bine făcând ceea ce fac. Punct! Mai presus de orice, în starea mea și în condițiile mele, mă consider un artist. Ceea ce mulți nu pot înțelege eu pot accepta și înțelege. Sunt un fel de fericit în totala mea nefericire și în haosul din jurul meu, ridicând toată suferința și disperarea la nivel de artă, eu fiind artistul, geniul nebun, personajul principal al întregii povești din mintea mea.

Calea războinicului

"Un războinic nu trişează niciodată, dar ştie să-şi distragă adversarul." - Paulo Coelho

Adevărații războinici de altă dată au dispărut de mult, dar Calea războinicului încă este vie, cu toate că puțini o mai respectă. Calea unui războinic este drumul pe care acesta pornește, spre misiunea lui personală. Indiferent că vorbim de o luptă, de carieră, sau de orice altceva, toate pot fi comparate cu un fel de război care necesită organizare, tactică și nu în ultimul rând multă disciplină. De-a lungul vieții, orice războinic ajunge să trăiască momente neplăcute, momente în care trebuie să-și strivească fără milă și ezitare rivalii, altfel nereușind nimic. De asemenea vor exista și momente înălțătoare, căci ele reprezintă roadele muncii.
Războinicul modern, dacă ne uităm în afaceri, la capitolul corporatist, nu este altceva decât un maimuțoi nesimțit și fără scrupule, care cu nerăbdare vrea să-și atingă propriile scopuri, indiferent câte vieți de angajați trebuie să distrugă în schimb. Am văzut astfel de oameni. Cunosc astfel de oameni. Din păcate lucrez pentru astfel de oameni, atât eu cât și mulți alții, mai proști sau mai deștepți decât mine. Nu pot să zic altceva decât faptul că mi scârbă de acești așa ziși "lideri". Lupta lor e una nedreaptă, lipsită de onoare. Sunt precum niște disperați nehaliți, care au impresia că o să trăiască 1000 de ani, habar n-având că poate în ziua ce vine e rândul lor să-și achite datoriile în fața sorții. Birocrați, capitaliști, corporatiști, lideri, politicieni, jegoși ordinari, indiferent de denumire, cu toții sunt la fel, ființe lipsite de onoare și de respect. Acești oameni nu pot fi numiți războinici, căci calea lor e total deviată de la adevărata cale a războinicului. Lupta lor e una lipsită de onoare și de virtute, trișarea fiind ceva la ordinea zilei, la fel și nerespectarea unor reguli ce țin de bunul simț.

Nu doar în domeniul afacerilor, dar și în sport cam la fel stau treburile. Aproape tot ce ține de sport a devenit o industrie, iar așa zișii sportivi, o mare parte dintre ei, nu sunt altceva decât niște pastilați, consumatori de steroizi și de alte substanțe. O grămadă de medalii obținute pe fugă, datorită dopajului și a trișării, nu reprezintă adevărata victorie în nici într-un caz. Din păcate și în lumea artelor marțiale a cam dispărut spiritul războinicului de altă dată. O grămadă de practicanți se laudă cu tot felul de centuri negre și de alte culori, medalii, diplome și alte minuni. Aproape toți cred că toată victoria stă în ceea ce au câștigat la un concurs. Adevăratul spirit al războinicului stă în pumnii încleștați al practicantului pregătit să izbească în adversarul care merită acest lucru.
Un adevărat războinic este acela care nu se teme, acționează cu înțelepciune și căștigă bătălia datorită abilităților sale, și nu datorită norocului. Nu are importanță în ce domeniu, fie ea sport, loc de muncă, viață privată sau altceva. Se spunea cândva că cel mai puternic samurai era acela care nu-și folosea niciodată sabia. Ce vrea să spună asta? Adevăratul războinic știe să evite confruntarea, dar dacă e nevoie și nu este altă soluție, acesta nu se teme să-și spulbere adversarul, fără resentimente. Un om cu o astfel de virtute se poate numi războinic.
Adevăratul războinic este curajos și își înfruntă fricile, nu le evită. Războinicul nu se ia la întrecere cu nimeni, nu are rivali și nu concurează. Singura ființă care trebuie să depășească cu orice preț este propria lui persoană, adică să se autodepășească. Rivalul lui este cel din oglindă, și nu cel de lângă el. Adevăratul războinic cunoaște compasiunea și bunătatea, nelăsând loc urii sau răutății în inima lui. El știe să aprecieze ceea ce are și nu își dorește lucruri inutile. Este un bun cunoscător al artelor, are o bună cultură generală și de asemenea are diverse talente sau abilități. Are o bună condiție fizică și nu își neglijează antrenamentele. Un adevărat războinic nu se neglijează; el ține la aspectul și ținuta lui, nu se îmbracă oricum și nu mănâncă orice. Adevăratul războinic nu se teme nici măcar de zei, nu este superstițios și nu joacă după regulile altora.
Adevăratul războinic este el însuși în orice împrejurare, nu se ascunde în spatele cuvintelor. Orice acțiunea, vorba, intenția sau faptă de a lui este cu un scop bine prestabilit, nimic nefiind la voia întâmplării. Un adevărat războinic trăiește din plin calea războinicilor.

Mi dor de mine

Mi dor de mine


Mi dor de mine, cel care eram înainte
Unde am ajuns, oh Doamne Sfinte,
Mi dor de ceea ce eram cândva
De omul dispărut de mult, de acel cineva.

Mi dor de mine, ca de proprii mei părinți
De acele zile când stăteam cuminți
Eu cu mine, cel de altădată
Nu cu cel de azi, creatură ciudată.

Mi dor de mine, ca de o nouă dimineață
Să simt miros plăcut, ca la început de primăvară,
Mi dor de zile frumoase, de mult dispărute
Nu de clipe dureroase, de nimeni necerute.

Mi dor de mine, cel de mult îngropat
Cel uitat și cel incapabil de resuscitat,
Lup singuratic și bătrân sub lună plină
Om sălbatic și trist ajuns la naftalină.

Mi dor de mine, cel care eram înainte
Copil blând și plin de cuvinte,
Mi dor de ceea ce nu simt acum, liniște
Tu ești de vină pentru tot ce e acum, neliniște.

Mi dor de mine, cel care eram fără tine
Uneori mi dor de noi doi
Dar altfel nu scriam pe foi,
Nu mi dor de tine, mi dor de mine.

Despre importanța momentului prezent

"Simplitatea înseamnă să trăim în prezent şi să simţim prezentul trăind în noi." - Bruce Davis

Ce este viața? De ce are viața o durată? Oricât am încerca să complicăm treburile cu tot felul de întrebări metafizice sau filozofice nu o să reușim să găsim un răspuns atâta timp cât nu reușim să privim dincolo de întrebări. Orizonturile noastre sunt înguste. Știința spune una, religiile spun alta, filozofia spune cu totul altceva, și iată așa ajungem să ne învârtim în cercul vicios al existenței. Suntem precum cățelul cuprins de iluzia propriei ființe care încearcă să-și fugărească și să-și muște propria coadă, crezând că este un dușman, habar n-având că este de fapt o parte din el. La fel face și omul: se fugărește pe el însuși. Se autotorturează, în mod inconștient. Nu știm de ce o facem dar de fiecare dată alegem suferința sau calea care duce spre aceasta, arătând apoi cu degetul spre alții și căutând tot felul de scuze ieftine. Noi suntem problema, modul în care abordăm totul.
Încercând să reprezentăm viața ca pe o ilustrație matematică, putem spune că viața începe în punctul A și se termină în punctul B. Între A și B se formează o linie. Acea linie este durata întregii vieți. Se spune că viața merge înainte, și într-adevăr că așa este. S-a descoperit științific, datorită fizicienilor, că totul, dar absolut totul în acest univers se află într-o continuă mișcare, începând de la cele mai mici particule subatomice și până la imensitatea roiurilor de galaxii. Nu se știe care este concret cauza, unii spun că ar fi din cauza marii explozii Big Bang, alții că din cauza radiației de fond, iar alții spun că pur și simplu asta este. În fine, indiferent care e cauza, noi suntem capabili să conștientizăm toate aceste lucruri. Prin conștientizare mă refer la privitul de dincolo de întrebări, despre care am vorbit mai sus la începutul articolului. Aceasta este adevărata noastră natură: să fim cu adevărat conștienți. A fi conștient în totalitate înseamnă a trăi clipa prezentă.

Totul se întâmplă în prezent, aici și acum. Nu contează ce a fost acum nu știu câți ani, acele evenimente oricum s-au evaporat de mult în timp, fapta e consumată cum ar zice omul de rând. Nu contează ce urmează să se întâmple, viitorul încă nu a ajuns, deci nu există practic. Tot cea ce contează cu adevărat este prezentul. Aici se întâmplă totul, acum e momentul magic. A trăi în momentul prezent cu adevărat, din toată ființa, înseamnă conștientizarea cea mai pură și profundă. Nu e nimic mistic sau ezoteric aici în ceea ce spun. Totul ține de atitudinea noastră mentală.
Nu contează ce a fost înainte de punctul A și nici ce va fi după punctul B, adică nu are importanță unde eram înainte de a ne naște și nici unde vom fi după moarte. Singuri putem descoperi, prin conștientizare bineînțeles, trăind clipa prezentă, că nu suntem altceva decât fiecare dintre noi o mică picătură de apă din imensitatea marelui ocean universal. Abandonându-ne ființa, ego-ul personal, vom fi capabili să ne descoperim adevărata natură. E ca și cum am elibera un fluture din captivitatea palmelor noastre, iar pe urmă am admira frumusețea zborului spre libertate al acestuia. Cazul în care refuzăm eliberarea fluturelui înseamnă că ego-ul nostru e stăpânul, iar instictele, teama și viciile își au ultimul cuvânt de spus. În cazul acesta suntem incapabili să ne bucurăm de prezent. Mereu vom căuta alte obiective, refugii noi și tot felul de planuri ireale pentru viitor. Nu vom face pace nici cu demonii trecutului și mereu ne vom teme de viitorul ce urmează să vină asupra noastră precum o avalanșă.
Trecutul și viitorul sunt doar în mintea noastră. Ele sunt doar niște iluzii, propriile noastre proiecții mentale de care nu suntem conștienți, afectându-ne din diverse laturi, atât fizic cât și psihic. Depresiile sunt cauzate de evenimente întâmplate în trecut, iar anxietatea și atacurile de panică reprezintă o formă de teamă de anumite evenimente care urmează să se întâmple în viitor. De multe ori acele evenimente din viitor nu o să aibe loc niciodată, la fel cum celelalte evenimente din trecut deja de mult s-au consumat în timp. Dacă vreți să vă liniștiți cu adevărat priviți trecutul ca pe o cană de apă care din cauza trecerii timpului s-a evaporat de mult și astfel a dispărut definitiv, transformându-se în stare gazoasă. Trecutul este precum apa care cândva a existat, iar odată cu trecerea timpului aceasta s-a evaporat și s-a transformat în vapori de apă (stare gazoasă), adică a devenit o amintire, trăind doar în mintea noastră. La fel puteți privi și viitorul, ca pe o formă de gaze care urmează să se transforme în picături de apă, doar că nu toată cantitatea de gaz va deveni lichid, o parte din ea va rămâne în continuare în compoziția norilor și al atmosferei. Care e morala din toate aceste comparații? Ceea ce s-a întâmplat în trecut s-a derulat deja de mult, iar viitorul încă nu a ajuns, și probabil că nici nu o să ajungă în totalitate așa cum ne-o imaginăm noi. Tot ce contează cu adevărat este prezentul, acel moment unic și magic numit "aici și acum", căci doar ea reprezintă cu adevărat realitatea.
E adevărat că orice prezent devine un trecut, și tocmai din această cauză trebuie să învățăm să fim cu adevărat conștienți. Doar astfel vom fi capabili să trăim cu adevărat și din plin această realitate, savurând clipa și bucurându-ne de ea, fără să ne gândim că odată ne vom aminti de ea sau nu, și fără să ne temem de ziua de mâine și ce ne va aduce aceasta.

My story (povestea mea)

"Să nu știe nimeni ce răni te dor." - Octavian Goga

My story în traducere "povestea mea", este un articol cu idei metaforice, întâmplări reale, și probabil prea puțin cunoscute. Aceste relatări sunt din viața mea personală. Povestea mea este deci un articol mult prea personal, o oarecare formă de spovedanie ca să mă exprim așa. Scopul nu este acela de a mă lăuda, sau de a mă victimiza, sau de a ajunge în centrul atenției, sau de a cerși mila sau afecțiunea celorlalți. Nu vreau să trezesc sentimente în nimeni, căci nimeni nu îmi este dator cu absolut nimic, la fel cum nici eu nu am nici o obligație față de nimeni. Scopul real al acestui articol este de a mă elibera de anumite blocaje psihologice, energetice, o oarecare formă de ușurare ca să spunem așa. Mai trebuie să menționez faptul că în fața unui număr foarte redus de oameni sunt deschis, cu fața mea reală, ca personalitate. Această categorie de persoane conform viziunii mele intră în categoria "persoanelor foarte speciale"; pentru aceste persoane mi-aș da și viața, dacă situația așa ar cere.
M-am născut în perioada în care comunismul era pe cale să apună, iar după aceea am copilărit într-o perioadă aflată între două epoci, între comunism și capitalism. Frumusețea anilor 90 din punctul meu de vedere este de nedescris; numai cei care au trăit sau au copilărit în acele vremuri pot simți asta. Erau acele vremuri când încă tehnologia nu infectase lumea, oamenii socializau deschis și sincer, copiii se jucau pe afară, fără teama de boli sau infecții. Toți zâmbeau mai mult decât în prezent, toți erau parcă mai fericiți și mai uniți, atât în cercurile de prieteni cât și în familii. Și ceea ce este mai important de menționat este faptul că lumea încă nu știa ce este dependența de telefoane mobile.
În această perioadă, eu eram genul de copil care trăia în lumea lui, urmărind desenele cu eroii din universul Marvel și DC Comics, colecționând abțibilduri turbo, reviste cu benzi desenate, pietre interesante, timbre, cărți, și multe alte astfel de mărunțișuri. De asemenea eram foarte curios de mic. Mereu îmi puneam întrebări despre univers, încercam să aflu oare cât e lumea de mare, dacă există extratereștri, monștri, sau orice altceva înfară de noi. Chiar îmi găseam liniștea și fericirea în astfel de lucruri, cu mintea mea de copil din acele vremuri apuse.
Anii de liceu au fost probabil anii cei mai neplăcuți din viața mea, căci a trebuit să experimentez forțat multe lucruri neplăcute. Începând de la discriminare din cauza naționalității, anturaj, vicii, probleme de adaptare într-o lume total nouă în care nu-mi puteam găsi locul și probleme de familie, pot să spun că le-am văzut și trăit cam pe toate. Am fost nevoit să dau pumni, chiar să încasez pumni. Mi-am văzut apropiații dispărând definitiv, membrii de familie decăzând iar pe urmă dispărând și ei în neant, prietenii stricate, ură și dispreț, dorință inutilă de răzbunare și răutate oarbă, foarte multă prostie, toate acestea neavând nici un rost din punctul meu de vedere. Am văzut și am simțit pe propria piele "mitul iubirii", adică acea mare minciună cu care de mici am fost spălați pe creiere atât de părinți căt și de societate, acele povești tâmpite despre dragoste și iubire veșnică, manipulare stupidă prin care tu ca bărbat din instict îți dorești din tot sufletul alături de tine fata sau femeia de care te-ai îndrăgostit orbește, investind timp prețios și resurse înspre această direcția, iar la final rămânând doar cu niște amintiri dureroase. Sunt cât se poate de conștient de faptul că alții au văzut și au trăit mult mai multe, dar faza e că nu suntem la fel, nici fizic și nici psihic, deci nu toată lumea digeră la fel experiențele trăite. Pentru unii astfel de treburi sunt și vor rămâne o continuă frustrare care-i va bântui de-a lungul vieții, în timp ce pentru alții sunt doar niște episoade trecătoare fără vreo mare semnificație. Într-un fel sau altul e bine că am avut parte de toate aceste experiențe, probabil fără ele nu eram azi omul care sunt.

Întotdeauna eram genul de copil retras, fricos, tăcut și foarte timid. Aceste caracteristici mereu m-au dezavantajat de-a lungul vieții, începând de la grădiniță și până la locul de muncă. Socializarea niciodată nu a fost punctul meu forte, când trebuia să vorbesc cu cineva cu care nu aveam tangențe până atunci mereu mă simțeam incapabil să port conversația respectivă. Chiar și așa de multe ori mă simt cam ciudat când trebuie să port o conversație, și de multe ori trebuie să forțez ca să iasă bine.
În prezent sunt un gânditor introvertit, pasionat de filozofie și știință, mult mai curios și la fel de singuratic ca pe vremuri, poate chiar mai mult decât atunci. Singurul lucru care m-a ajutat cel mai mult este faptul că m-am apucat de studierea artelor marțiale de la vârsta de 14 ani. Cea mai mare sursă de inspirație spre această direcție au fost filmele de acțiune din anii 90, filmele cu Jackie Chan și Van Damme, și nu în ultimul rând desenele japoneze Dragon Ball, care trebuie să subliniez că erau și sunt desenele mele preferate. Rătăcind de la un stil la altul, după vreo 2 ani mi-am găsit menirea în stilul Shaolin Kung Fu. Dacă nu erau artele marțiale pentru mine, probabil ajungeam și eu la fel de decăzut ca mulți dintre membrii fostei mele familii, sau poate chiar mai jos de atât, poate eram chiar îngropat deja în ziua de azi. Fără să dramatizez situația, prin kung fu am reușit să ating parțial pacea interioară după care sunt atât de însetat. Am reușit de asemenea să îmi îmbunătățesc condiția fizică, depășind cu mult și bine pe majoritatea dintre cei cu care am crescut. Nu spun toate acestea ca laudă ci pur și simplu doar ca o observație. Oricum mai am foarte mult de lucrat pe viitor, atât pentru îmbunătățiri cât și pentru progres.
Pot spune că am reușit oarecum să fac o împletitură între studiul artelor marțiale și curiozitatea mea filozofică și științifică, cu tendințe mari spre liberă cugetare. În principiu cam această combinație de ramuri îmi definește personalitatea și felul meu de a fi. Trebuie să subliniez faptul că nu sunt o persoană religioasă. Deși am fost crescut în spirit catolic, am abandonat această credință încă din tinerețe, poate chiar înainte de anii de liceu. Nu am crezut niciodată cu adevărat într-un Dumnezeu iubitor și atotputernic, văzând atâta răutate și imperfecțiune în jur. Refuz să îmbrățișez vreo formă de credință religioasă, după cum spuneam și în articole mai vechi, singurele religii cu care sunt de acord, și care sunt mai mult niște filozofii sau moduri de abordare și privire a vieții, sunt budismul și taoismul chinezesc. Din punctul meu de vedere, aceste două se apropie cât mai mult de ceea ce s-a descoperit și dovedit prin intermediul științei, restul fiind doar niște aberații și superstiții fără prea multă importanță. Nu pot să nu mă simt revoltat când văd atâtea războaie din motive religioase, dispute inutile între membrii diverselor comunități religioase, atâta discriminare din cauza unor doctrine. Dacă asta e marele plan al divinității atunci refuz politicos să fac parte din așa ceva. Ar trebui să învățăm să ne acceptăm unii pe alții așa cum suntem, indiferent de religie, etnie, orientare sexuală, culoarea pielii, etc. Pentru mine, ideea de divinitate e mai mult o formă de energie universală și omniprezentă în întregul univers și spațiu-timp, și nu o persoană magică. Asta ar fi adevărata religie: dragostea față de aproapele nostru, și nu ritualurile inutile, stricarea banilor pe construcții de mega lăcașuri de cult, costumarea inutilă pe așa zisele zile de odihnă ale Domnului, și exemplele ar putea continua. Ar trebui să ne ajutăm unii pe alții între noi, fără dorința de răsplată, și nu ar trebui să facem acte rele din motive morale și nu din cauza fricii de pedepse divine sau că așa scrie în nu știu ce carte străveche. Nu vreau să mai spun nimic despre treburile acestea, oricum am avut multe de înghițit din partea habotnicilor fundamentaliști din cauza ideilor mele liberale.

Un singur lucru mai trebuie să recunosc. Chiar dacă sunt un liber cugetător, aș putea spune ateu, dar nu prea îmi place cum sună, trebuie să recunosc că uneori mai am obiceiul să mă rog totuși înainte de culcare. Nu știu de ce o fac, sincer. Cred că mă ajută să mă liniștesc și să adorm mai bine; sau poate pentru că eram obișnuit în copilărie cu această practică, și uneori o fac automat, fiind întipărită în memoria mea.
Sunt o persoană închisă. De cele mai multe ori mintea mea e cuprinsă de gânduri melancolice, nostalgice, chiar și pesimiste sau negativiste. Dar cu toate acestea, am și momente de scurtă euforie, momente în care mă văd super înaintat, trecând peste orice barieră sau obstacol. Sunt un om matur, trecut de 30, dar în interiorul meu zi de zi simt cum trăiește copilul care eram cândva. Melancolia și singurătatea sunt elemente active din viața mea, îmi definesc caracterul și datorită acestor proprietăți sunt omul care sunt în prezent, cu bune cu rele. Nu caut lucrurile lumești cum ar fi carieră, bani, femei și succes; caut pacea interioară și liniștea, acestea sunt cele mai importante în opinia mea. Chiar dacă de multe ori sunt blocat în trecut, și prea puțin reușesc să savurez prezentul, totuși prefer să merg înainte, fără prea multe planuri pentru un viitor improbabil, nesigur și necunoscut; mereu înainte sau pe loc, dar niciodată înapoi.