Introvertit

"Uneori este mai bine să fii singur. Nimeni nu te poate răni." - Hercules

Fiecare noapte se scurge într-o dimineață, dând naștere la o nouă zi. Astfel trece timpul zi de zi, an după an. În această manieră au trecut o groază de ani dacă stau bine să mă gândesc și privesc în urmă. Nici nu știu dacă totul a devenit o rutină monotonă sau adaptare forțată. Aș vrea să subliniez faptul că nu regret în mare parte nimic din ce am făcut. Nu-mi pare rău de deciziile luate, chiar dacă acestea nu întotdeauna au fost cele bune, și chiar dacă ele nu au avut efecte pe termen lung ci doar consecințe temporare, de moment.
Ceea ce fac eu puțină lume poate să înțeleagă. Cu un număr foarte redus de persoane pot spune că mă înțeleg bine, asta însemnând că persoanele respective nu mă consideră un ciudat nebun care-și pierde vremea scriindu-și propriile gânduri și sentimente pe blog. Adevărul e că cel mai mult timp îmi petrec cu mine însumi. Conversez cu mine foarte mult. Probabil sunt cel mai bun prieten de-al meu, căci doar cu mine mă pot înțelege în totalitate.
Sunt precum flacăra unei lumânări ce nu vrea să se stingă printre atâtea becuri electrice. Felul meu de a fi ca om este precum o specie pe cale de dispariție. Nu-mi pot găsi locul în lumea modernă, în distracțiile stupide ale tineretului de azi, în muzica de duzină difuzată la radio și haine de ultimă oră doar pentru că așa se poartă. Societatea aceasta nu este altceva pentru mine decât o imensă groapă de gunoi, falsitate totală, o superficialitate ce nu se poate exprima prin cuvinte. De cele mai multe ori mi scârbă de acest mediu al oamenilor numit societate. E locul în care cei ca mine nu-și pot găsi rostul. În jungla urbană, printre monștrii de beton, introvertiții nu-și pot găsi liniștea și pacea.
În ultimii ani am fost preocupat de două întrebări: cine sunt și ce sunt. Cine sunt? Sunt o combinație de apă și pământ. Sunt noroi, sunt eu, sunt om. Ce sunt? Sunt un spirit prizonier captiv într-un înveliș carnal mult prea fragil și sensibil. Sunt răul absolut necesar pentru etapa acestei existențe. Sunt creație și distrugere simultan. Sunt energie liberă și vie.
Dacă îmi pot permite una ca asta, și este cineva care să merite sacrificiul și efortul din plin, atunci sunt iubire pură, idioată și demodată în ochii progresiștilor moderni. Sunt un romantic sentimental, un scriitor melancolic, rătăcit în iubire. Sunt capabil să ofer totul pentru nimic, regretând pe urmă faptele și cărând mai departe amintirile. Pot să fiu și opusul iubirii dacă situația asta o cere. Pot să fiu ura aia nebună, ce simți că te arde precum razele soarelui pe timp de vară. Pot să elimin din mine atâta ură precum o explozie nucleară ce rade totul în jur. În lipsa iubirii, ura poate fi cel mai sincer și profund sentiment de-al meu; ura față de lumea stricată, față de incapacitatea mea nocivă și toxică, cât și față de propria persoană. Toate exemplele simplificate le-aș putea numi simplu: ura față de dușmanul din oglindă care mă privește.
Uneori am impresia că sunt o celebritate, o persoană foarte importantă, atât pentru cineva anume cât și pentru un scop suprem. Îmi place să cred câteodată că poate undeva există cineva care în secret ține la mine și mă iubește, și că în ochii acestei persoane sunt întregul univers. Dar pe urmă revin cu picioarele pe pământ și privesc în față realitatea: sunt doar un lup singuratic sub cerul înstelat cu Lună plină, care încă visează din când în când la vechea lui haită de mult dispărută în neant.

Sunt un fel de nisip ce curge într-un vas asemănător cu o clepsidră, încercând în zadar să schimbe direcția și sensul curgerii. Am avut cândva vise, dar o mare parte din acestea s-au evaporat în timp precum apa lăsată multă vreme la soare. E ca și cum multă vreme ar fi ars focul pretutindeni, iar după ce în principiu acesta s-a cam stins, aproape peste tot a rămas doar jarul. E trecutul ceea ce mă bântuie, fumul și mirosul focului de altă dată, iar uneori mă lovește precum un bumerang aruncat de mult. De cele mai multe ori, datorită superficialității oamenilor, și de asemenea datorită nevoii și a instinctului de supraviețuire în societatea modernă, trebuie să recurg la jocuri murdare. Trebuie să mă folosesc de măști pentru a-mi putea ascunde adevărata identitate. Nu-mi pot arăta vulnerabilitatea în fața oamenilor, căci atunci o mare parte din ei o să profite cu nesimțire ca să lovească acolo unde doare mai rău. Asta se numește arta camuflajului și astfel se manifestă puternicul instinct de supraviețuire.
Nu cred în iluzia fericirii, singurul fenomen real este suferința. Fericirea e doar temporară, dar instinctul de supraviețuire este mult mai puternic și durează cât viața însăși. Asta căutăm cu toții: supraviețuirea. Fericirea e doar visul majorității mediocre, iar în realitate toți oamenii deștepți sau înțelepți știu că aceasta nu există. Am încetat de mult să mai caut fericirea, prefer liniștea și evadarea din cotidian.
Majoritatea apropiaților mei nu înțeleg de ce trebuie să-mi pierd timpul cu scrisul pe blog, în loc să-mi fac un rost în viață, sau să-mi întemeiez o familie ca toți alții cu care am copilărit. Adevărul e că nu sunt făcut pentru așa ceva. Nu sunt un familist, nu caut o carieră faimoasă și nu vreau să strălucesc în ochii lumii. Nu vreau să fac anumite lucruri doar pentru așa trebuie, că așa dictează societatea sau pentru că asta e tradiția sau că așa e la modă. Nu! Sunt un introvertit nonconformist și prefer anonimatul din umbră. Mi greu să comunic cu oamenii, să-mi arăt sentimentele, sau să-mi exprim ideile. Mi greu să fiu între oameni, mai ales dacă cu aceștia nu am nimic în comun și nici nu îi cunosc. Așa a fost întotdeauna și așa va fi mereu. Cea mai eficientă modalitate de a comunica cu lumea este această metodă. Pot să-mi scriu toate ideile, gândurile, cugetările, poeziile sau orice altceva în mediul online, mediu în care mă mișc cu mai multă fluiditate decât în cel real. Astfel pot spune că și eu comunic cu lumea.
Chiar dacă după părerea majorității eu sunt un ciudat retras, izolat, mult prea sentimental, ratat, sau mai știu eu cum, nu contează; eu mă simt bine făcând ceea ce fac. Punct! Mai presus de orice, în starea mea și în condițiile mele, mă consider un artist. Ceea ce mulți nu pot înțelege eu pot accepta și înțelege. Sunt un fel de fericit în totala mea nefericire și în haosul din jurul meu, ridicând toată suferința și disperarea la nivel de artă, eu fiind artistul, geniul nebun, personajul principal al întregii povești din mintea mea.