My story (povestea mea)

"Să nu știe nimeni ce răni te dor." - Octavian Goga

My story în traducere "povestea mea", este un articol cu idei metaforice, întâmplări reale, și probabil prea puțin cunoscute. Aceste relatări sunt din viața mea personală. Povestea mea este deci un articol mult prea personal, o oarecare formă de spovedanie ca să mă exprim așa. Scopul nu este acela de a mă lăuda, sau de a mă victimiza, sau de a ajunge în centrul atenției, sau de a cerși mila sau afecțiunea celorlalți. Nu vreau să trezesc sentimente în nimeni, căci nimeni nu îmi este dator cu absolut nimic, la fel cum nici eu nu am nici o obligație față de nimeni. Scopul real al acestui articol este de a mă elibera de anumite blocaje psihologice, energetice, o oarecare formă de ușurare ca să spunem așa. Mai trebuie să menționez faptul că în fața unui număr foarte redus de oameni sunt deschis, cu fața mea reală, ca personalitate. Această categorie de persoane conform viziunii mele intră în categoria "persoanelor foarte speciale"; pentru aceste persoane mi-aș da și viața, dacă situația așa ar cere.
M-am născut în perioada în care comunismul era pe cale să apună, iar după aceea am copilărit într-o perioadă aflată între două epoci, între comunism și capitalism. Frumusețea anilor 90 din punctul meu de vedere este de nedescris; numai cei care au trăit sau au copilărit în acele vremuri pot simți asta. Erau acele vremuri când încă tehnologia nu infectase lumea, oamenii socializau deschis și sincer, copiii se jucau pe afară, fără teama de boli sau infecții. Toți zâmbeau mai mult decât în prezent, toți erau parcă mai fericiți și mai uniți, atât în cercurile de prieteni cât și în familii. Și ceea ce este mai important de menționat este faptul că lumea încă nu știa ce este dependența de telefoane mobile.
În această perioadă, eu eram genul de copil care trăia în lumea lui, urmărind desenele cu eroii din universul Marvel și DC Comics, colecționând abțibilduri turbo, reviste cu benzi desenate, pietre interesante, timbre, cărți, și multe alte astfel de mărunțișuri. De asemenea eram foarte curios de mic. Mereu îmi puneam întrebări despre univers, încercam să aflu oare cât e lumea de mare, dacă există extratereștri, monștri, sau orice altceva înfară de noi. Chiar îmi găseam liniștea și fericirea în astfel de lucruri, cu mintea mea de copil din acele vremuri apuse.
Anii de liceu au fost probabil anii cei mai neplăcuți din viața mea, căci a trebuit să experimentez forțat multe lucruri neplăcute. Începând de la discriminare din cauza naționalității, anturaj, vicii, probleme de adaptare într-o lume total nouă în care nu-mi puteam găsi locul și probleme de familie, pot să spun că le-am văzut și trăit cam pe toate. Am fost nevoit să dau pumni, chiar să încasez pumni. Mi-am văzut apropiații dispărând definitiv, membrii de familie decăzând iar pe urmă dispărând și ei în neant, prietenii stricate, ură și dispreț, dorință inutilă de răzbunare și răutate oarbă, foarte multă prostie, toate acestea neavând nici un rost din punctul meu de vedere. Am văzut și am simțit pe propria piele "mitul iubirii", adică acea mare minciună cu care de mici am fost spălați pe creiere atât de părinți căt și de societate, acele povești tâmpite despre dragoste și iubire veșnică, manipulare stupidă prin care tu ca bărbat din instict îți dorești din tot sufletul alături de tine fata sau femeia de care te-ai îndrăgostit orbește, investind timp prețios și resurse înspre această direcția, iar la final rămânând doar cu niște amintiri dureroase. Sunt cât se poate de conștient de faptul că alții au văzut și au trăit mult mai multe, dar faza e că nu suntem la fel, nici fizic și nici psihic, deci nu toată lumea digeră la fel experiențele trăite. Pentru unii astfel de treburi sunt și vor rămâne o continuă frustrare care-i va bântui de-a lungul vieții, în timp ce pentru alții sunt doar niște episoade trecătoare fără vreo mare semnificație. Într-un fel sau altul e bine că am avut parte de toate aceste experiențe, probabil fără ele nu eram azi omul care sunt.

Întotdeauna eram genul de copil retras, fricos, tăcut și foarte timid. Aceste caracteristici mereu m-au dezavantajat de-a lungul vieții, începând de la grădiniță și până la locul de muncă. Socializarea niciodată nu a fost punctul meu forte, când trebuia să vorbesc cu cineva cu care nu aveam tangențe până atunci mereu mă simțeam incapabil să port conversația respectivă. Chiar și așa de multe ori mă simt cam ciudat când trebuie să port o conversație, și de multe ori trebuie să forțez ca să iasă bine.
În prezent sunt un gânditor introvertit, pasionat de filozofie și știință, mult mai curios și la fel de singuratic ca pe vremuri, poate chiar mai mult decât atunci. Singurul lucru care m-a ajutat cel mai mult este faptul că m-am apucat de studierea artelor marțiale de la vârsta de 14 ani. Cea mai mare sursă de inspirație spre această direcție au fost filmele de acțiune din anii 90, filmele cu Jackie Chan și Van Damme, și nu în ultimul rând desenele japoneze Dragon Ball, care trebuie să subliniez că erau și sunt desenele mele preferate. Rătăcind de la un stil la altul, după vreo 2 ani mi-am găsit menirea în stilul Shaolin Kung Fu. Dacă nu erau artele marțiale pentru mine, probabil ajungeam și eu la fel de decăzut ca mulți dintre membrii fostei mele familii, sau poate chiar mai jos de atât, poate eram chiar îngropat deja în ziua de azi. Fără să dramatizez situația, prin kung fu am reușit să ating parțial pacea interioară după care sunt atât de însetat. Am reușit de asemenea să îmi îmbunătățesc condiția fizică, depășind cu mult și bine pe majoritatea dintre cei cu care am crescut. Nu spun toate acestea ca laudă ci pur și simplu doar ca o observație. Oricum mai am foarte mult de lucrat pe viitor, atât pentru îmbunătățiri cât și pentru progres.
Pot spune că am reușit oarecum să fac o împletitură între studiul artelor marțiale și curiozitatea mea filozofică și științifică, cu tendințe mari spre liberă cugetare. În principiu cam această combinație de ramuri îmi definește personalitatea și felul meu de a fi. Trebuie să subliniez faptul că nu sunt o persoană religioasă. Deși am fost crescut în spirit catolic, am abandonat această credință încă din tinerețe, poate chiar înainte de anii de liceu. Nu am crezut niciodată cu adevărat într-un Dumnezeu iubitor și atotputernic, văzând atâta răutate și imperfecțiune în jur. Refuz să îmbrățișez vreo formă de credință religioasă, după cum spuneam și în articole mai vechi, singurele religii cu care sunt de acord, și care sunt mai mult niște filozofii sau moduri de abordare și privire a vieții, sunt budismul și taoismul chinezesc. Din punctul meu de vedere, aceste două se apropie cât mai mult de ceea ce s-a descoperit și dovedit prin intermediul științei, restul fiind doar niște aberații și superstiții fără prea multă importanță. Nu pot să nu mă simt revoltat când văd atâtea războaie din motive religioase, dispute inutile între membrii diverselor comunități religioase, atâta discriminare din cauza unor doctrine. Dacă asta e marele plan al divinității atunci refuz politicos să fac parte din așa ceva. Ar trebui să învățăm să ne acceptăm unii pe alții așa cum suntem, indiferent de religie, etnie, orientare sexuală, culoarea pielii, etc. Pentru mine, ideea de divinitate e mai mult o formă de energie universală și omniprezentă în întregul univers și spațiu-timp, și nu o persoană magică. Asta ar fi adevărata religie: dragostea față de aproapele nostru, și nu ritualurile inutile, stricarea banilor pe construcții de mega lăcașuri de cult, costumarea inutilă pe așa zisele zile de odihnă ale Domnului, și exemplele ar putea continua. Ar trebui să ne ajutăm unii pe alții între noi, fără dorința de răsplată, și nu ar trebui să facem acte rele din motive morale și nu din cauza fricii de pedepse divine sau că așa scrie în nu știu ce carte străveche. Nu vreau să mai spun nimic despre treburile acestea, oricum am avut multe de înghițit din partea habotnicilor fundamentaliști din cauza ideilor mele liberale.

Un singur lucru mai trebuie să recunosc. Chiar dacă sunt un liber cugetător, aș putea spune ateu, dar nu prea îmi place cum sună, trebuie să recunosc că uneori mai am obiceiul să mă rog totuși înainte de culcare. Nu știu de ce o fac, sincer. Cred că mă ajută să mă liniștesc și să adorm mai bine; sau poate pentru că eram obișnuit în copilărie cu această practică, și uneori o fac automat, fiind întipărită în memoria mea.
Sunt o persoană închisă. De cele mai multe ori mintea mea e cuprinsă de gânduri melancolice, nostalgice, chiar și pesimiste sau negativiste. Dar cu toate acestea, am și momente de scurtă euforie, momente în care mă văd super înaintat, trecând peste orice barieră sau obstacol. Sunt un om matur, trecut de 30, dar în interiorul meu zi de zi simt cum trăiește copilul care eram cândva. Melancolia și singurătatea sunt elemente active din viața mea, îmi definesc caracterul și datorită acestor proprietăți sunt omul care sunt în prezent, cu bune cu rele. Nu caut lucrurile lumești cum ar fi carieră, bani, femei și succes; caut pacea interioară și liniștea, acestea sunt cele mai importante în opinia mea. Chiar dacă de multe ori sunt blocat în trecut, și prea puțin reușesc să savurez prezentul, totuși prefer să merg înainte, fără prea multe planuri pentru un viitor improbabil, nesigur și necunoscut; mereu înainte sau pe loc, dar niciodată înapoi.