Lupta cu demonii

"Să nu-ți fie frică de perfecțiune. Niciodată nu ai să o atingi." - Salvador Dali

Fiecare zi este o provocare. Fiecare seară este o moarte, iar fiecare dimineață o renaștere. Așa trec zilele, anii, și întreaga viață. Pentru unii toate astea sunt doar o formă de consolare, în timp ce pentru alții e precum o pedeapsă. Unii o duc bine, iar alții nu. Mulți au de toate, iar alții n-au nimic. Mulți sunt bogați pe plan material, dar săraci în suflet, pe când alții, neavând nimic material se simt totuși împliniți sufletește. Te întrebi de ce stau așa lucrurile? Și eu m-am întrebat destul, fără să găsesc însă un răspuns satisfăcător pentru toată lumea...
După cum spuneam, de cele mai multe ori, de fapt aproape întotdeauna, fiecare zi e o luptă, o provocare. Nu mă refer la o luptă corp la corp cu cineva. E lupta cu noi înșine, o luptă despre care de cele mai multe ori nu știe nimeni. În cazul în care cineva totuși află de aceste bătălii, mare lucru nu are ce să facă. În general oamenii te sfătuiesc să faci asta sau aia, iar cei încuiați la cap ajung să te critice, să te condamne, sau chiar să te atace. E probabil cea mai grea luptă ce trebuie să ducă omul: lupta cu el însuși.
Au fost câțiva care m-au întrebat că de ce scriu. Păi, de ce să nu o fac? Scriu, scriu, scriu și iar scriu. Scriu din răzbunare, scriu din ură, scriu din incapacitatea de a face altceva. Scriu pentru că astfel comunic cel mai eficient cu lumea. Scriu ca să mă eliberez. Scriu uneori și din plăcere. Folosesc cerneală din sângele meu contaminat cu propriile-mi frustrări. Hârtia e propriul meu trup. Pixul sau stiloul sunt propriile mele cuvinte, iar ideile sunt propriile mele gânduri și cugetări.
O astfel de nebunie doar un nebun poate înțelege. Pe când alții caută cu disperare deconectările lumești numite distracții, eu sunt cel care caută necontenit liniștea și pacea interioară. Vreau să ajung la ceea ce orientalii numesc iluminare, dar în schimb dau doar de stări întunecate. E ca și cum aș străbate iadul zilnic, desculț și neajutorat.
Când o grădină nu este săpată și îngrijită corespunzător apar tot felul de buruieni și alte ierburi. La fel se întâmplă și în cazul nostru, luptători înarmați cu diverse cunoștințe. În lipsa iubirii se naște ura. Uneori, întreaga zi, cu tot cu bolta cerească, e precum o imensă greutate ce trebuie cărată obligatoriu. Oamenii, mediul, concepțiile, întreaga societate iluzorie și tot ce ne înconjoară nu sunt altceva decât un mare teatru ieftin. În spatele cortinei se află adevărata libertate, doar că drumul până acolo e lung și periculos.
Cineva spunea că doar atunci vom înceta să mai căutăm monștrii sub pat când vom înțelege că aceștia sunt de fapt în noi înșine. Probabil că e așa, sau poate că nu. În cazul meu, eu sunt monstrul, într-o zonă radioactivă, contaminată de propriile mele gânduri, care mă forțează să fac monstruozități. Ca să supraviețuiești printre bestii, trebuie ca la rândul tău să devi o bestie, altfel te vor devora de viu. Demonii sunt atât în jurul meu cât și în mine, în mintea mea. Toată lupta de multe ori e doar o forțare inutilă și fără nici un scop sau sens. Totul doar pentru o cauză, acela de a supraviețui sub orice formă. Prin supraviețuire nu mă refer la supraviețuirea biologică, cum ar fi perpetuarea speciei, sau din punct de vedere psihologic sau metafizic, ceea ce implică căutarea fericirii și a stării de bine. Nu! Sunt conștient de ceva vreme că pentru cei ca mine asemenea fantezii nu există. Prin supraviețuire mă refer la trecerea timpului ca o durată de 24 de ore. Totul ca să nu apară plictiseala. Și cu toate acestea mai trebuie îndurată acea stare oribilă, letargică, deprimantă, acea stare care are gustul descompunerii. În toată această confruntare, cu demonii mei, câteodată, la distanțe de ani-lumină, mai apare din când în când și câte un înger. Foarte rar, după cum spuneam, atât de rar încât pot spune că merită din plin așteptarea, căci nimic nu se compară cu o discuție purtată cu cineva care te poate înțelege, și mai mult de atât te poate și aprecia, iar pe lângă toate cele petrecute mai poate vedea și lumina din tine, sau binele cum ar zice unii.

Sinuciderea nu este capătul drumului ales cu voie bună. Nu! Un sinucigaș este de multe ori un supraviețuitor, acela care îndură mizeria existenței în fiecare zi, privind incolor mediul din jur și simțind gustul amar al putrefracției în loc de un gust plăcut. Ce ciudat, nu-i așa? După cum spuneam, unii o duc bine iar alții nu. Dintre toate ceea ce detest mai mult sunt următoarele denumiri, adesea reproșate și mie. "Zonă de confort", "friendzone", "victimizare" sunt câteva dintre oribilele expresii moderne care mă pot scoate din sărite. Cine vorbește de zone de confort probabil nu știe cum e să nu ai confort. Cine vorbește de victimizări nu știe cum e să fi o victimă. Cine vorbește cu nasul pe sus despre friendzone (zonă de prietenie) probabil stătea destul de bine din punct de vedere material și era suficient de bazat astfel încât să nu fie refuzat de fata de care îi plăcea. Cam așa stă treaba cu demonii mei dragi. Fiecare își duce crucea, după cum spuneau înțelepții teologi de altă dată. Dar când ai de cărat o astfel de cruce e normal ca întreaga normalitate să se denormalizeze, devenind totul atât de anormal, încât la final să spui că de fapt asta e normalitatea normală. În linii mari cam asta e bătălia frustrantă cu demonii ce trebuie să o ducă mulți, printre care și eu, că până una alta știți cum e vorba aceea (așa ca de un mic amuzament de final): "unde-i de bine nu e de mine, unde-i de rău hopa și eu".