Când lucruri rele se întâmplă oamenilor buni

"Suntem toți vaze sparte ce încearcă să țină în viață florile din ele." – Matt Baker

În ultima perioadă am stat pe gânduri foarte mult, în special asupra unei chestiuni interesante și frustrante în același timp. De fapt, e o întrebare la care încerc de multă vreme să-i dau un răspuns: de ce oamenii buni au parte de atât de multe lucruri rele? Asta e întrebarea la care am rămas fără răspuns. Se mai poate reformula și altfel, cum ar fi: de ce oamenii buni trebuie să sufere? E o întrebare de baraj, la care până și filozofii ajung să-și pună mințile la contribuție. Și până la urmă de ce trebuie să sufere oamenii buni?
Pentru a da un răspuns cât de cât satisfăcător, mai întâi de toate, trebuie să încercăm să definim noțiunea de suferință. Existența în sine este o întreagă suferință, împărțită pe capitole și cu oscilații care variază. A exista e precum un blestem, un ghinion sau o soartă cruntă. Putem vedea imperfecțiunea existenței din simplul fapt că suntem niște bieți muritori. Tot ceea ce se naște trebuie și să moară, iar aceasta este cea mai mare nedreptate. De aici putem trage concluzia cum că viața sau existența, nu e altceva decât o întruchipare a imperfecțiunii, sau o eroare în matrice. Mulți oameni suferă, dar fără să aibe habar din ce cauză, sau fără să înțeleagă natura suferinței.
Suferința poate să anihileze omul, sau poate să-i definească caracterul. Toate formele de viață care posedă un sistem nervos percep durerea la fel, doar modul prin care aceasta este exprimată diferă de la o specie la alta. Omul a ajuns pe o treaptă oarecum superioară (biologic vorbind), iar datorită acestei cauze a reușit să-și descarce suferința folosind mijloace precum arta de exemplu. Toate marile opere, picturi, sculpturi, cărți, etc., toate sunt creații ale unor artiști care au simțit din plin amarul vieții.
Omul de rând face parte dintr-o categorie aparte, deoarece aceste de cele mai multe ori nu posedă simțul artistic, iar din această cauză nu reușește să-și expună suferința pe un astfel de plan. Din contra, ajunge să-și verse amarul precum o brută, abuzând de violență, comportament irațional, sau decăzând în capcana unor vicii precum alcoolul, drogurile, etc. După cum spuneam, suferința e prezentă peste tot, căci până la urmă la asta se rezumă întreaga existență. Perceperea și prelucrarea ei depinde de fiecare în parte. Adevărul este că puțini reușesc să facă artă din propriile suferințe. Trebuie să ai un pic de sânge rece ca să te poți pune să pictezi, sau să scrii, în cele mai cumplite momente de agonie.
Revenind la chestiunea lucrurilor rele care se întâmplă oamenilor buni, pot spune doar din simpla mea observație că mecanismul prin care acest fenomen se manifestă e cumva la voia întâmplării. Nu există un scop prestabilit sau o selecție la acest capitol. E cumva ca și la acela care trage lozul câștigător, doar că în cazul acesta e vorba de ghinionul câștigat. Nici trăznetul nu are o direcție anume, lovește unde apucă. La fel se întâmplă și în cazul acestui fenomen. Și cu toate acestea, ceea ce se întâmplă e mai mult decât nedrept. Ghinionul tinde spre cei ghinioniști. Se poate observa cum vine și dă șuturi cu porția, la intervale de timp, în anumite perioade.
Era o vreme când am crezut că doar unii sunt loviți de drame, tragedii, ghinion, ș.a.m.d. Dar observând mai atent ceea ce se întâmplă în jur, am constatat faptul că mai devreme sau mai târziu tuturor le vine rândul, atât celor buni cât și celor răi. Căci nimeni nu sfârșește bine. Eu încă nu am văzut un caz de deces vesel și cred că nici alții. Când vine ultima clipă, parcă toată greutatea colosală din univers cade pe umerii celui care urmează să-și expire duhul. Am văzut oameni sfâșiați de durere, chinuiți de viață, loviți de tragedii din toate unghiurile posibile și, cu toate acestea zâmbind și ascultând cu calm văicăreala și frustrările altora.
Privind problema din perspectiva unei balanțe, putem trage concluzia că greutatea lucrurilor rele e mai mare decât cea a lucrurilor bune. Atunci unde e dreptatea? Unde e adevărul? Unde e Dumnezeu? Nu avem ce căuta, sau ce să cercetăm, căci lumea este oglindirea perfectă a perfecțiunii ratate. Reducând totul la un singur cuvânt: imperfecțiune. Asta este lumea în care trăim: o imensă imperfecțiune, unde toată lumea suferă și de unde nimeni nu scapă în viață. Și atunci ce e de făcut? Să nu ai așteptări, căci astfel nu vei avea parte de dezamăgiri. Durerea nu doare dacă nu-i acorzi importanță sau atenție. Să trăim fiecare zi ca și cum ar fi ultima, fie bine fie rău, fiecare cum poate conform propriilor posibilități și limitări, cu bucurii sau cu nevroze.

Valuri

"Nu pesimiştii, ci dezamăgiţii scriu bine." - Emil Cioran

Putem observa cum întreaga viață e precum o furtună, ceea ce variază e doar intensitatea acesteia. În multele mele căutări, cercetări și observații, am constatat că apariția și intensitatea evenimentelor din timpul vieții se aseamănă foarte mult cu valurile. Valurile lovesc vapoarele uneori cu atâta forță încât reușesc să le răstoarnă fără niciun efort. La fel stă treaba și în cazul oamenilor. De cele mai multe ori suntem loviți de niște izbituri de drame încât ne trezim răsturnați complet. Valurile răstoarnă tot.
Există o vorbă din popor care spune că Dumnezeu când bate, nu cu bâta bate ci cu parul. Această afirmație din perspectivă filozofică poate fi comparată cu valurile. Ele apar de nicăieri, lovesc cu multă forță și brutalitate, după care dispar și reapar când nu se așteaptă nimeni. Să înoți contra curentului e greu, dacă nu chiar imposibil. Drumul cel mai scurt e drumul drept, iar valurile cumva "știu" foarte bine acest lucru. Ele reușesc să lovească individul exact acolo unde trebuie și exact atunci când nu trebuie. Valurile lovesc strategic.
Am fost lovit de atât de multe valuri de-a lungul vieții, încât stau și mă gândesc cum de nu m-am scufundat încă. Stau la suprafață, plutind doar, plutind în derivă, fără vreo direcție sau cu un scop bine prestabilit. Viața mea e ca o carte. Dacă vrei să o citești, trebuie doar să te uiți la mine. Dacă vrei să o și înțelegi, trebuie să-mi asculți cu atenție vorbele. Nu fac campanie pentru promovarea suferinței sau a dramelor vieții, la fel cum nu încerc să mă iau la întrecere cu valurile. Sunt precum o corabie ce plutește pe ape, purtat de vânturi, fără o destinație anume, lovită întruna de valuri. Sunt precum o insulă pustie, fără locuitori, fără nimic, fără speranță și fără bucurie, lovită întruna de valuri. Valurile distrug totul.
Era o vreme când credeam că dacă treci printr-o dramă, sau prin ceva eveniment foarte greu care te stoarce psihic, devii puternic, sau mai puternic decât erai. Total greșit! Nu devii mai puternic, ci devii un străin, rece ca gheața, cu sentimente moarte în tine, cu sufletul descompus și mintea căutând mereu ocupații inutile și fără rost, doar ca să poți supraviețui cumva ziua. Poftiți, acesta este omul! Se crede un tigru, după care devine o pisică plouată. Dacă nu puneam totul la suflet, azi era totul altfel. Dacă totul ar fi fost altfel pe vremuri, azi vorbeam alte limbi. Valurile nu cunosc mila.
Tragedia existenței nu e aceea că ești lovit de valuri, ci faptul că ești lovit mai mereu de valuri, fără să te scufunzi, rezistând în zadar, îndurând din ce în ce mai mult pe zi ce trece. Și ce e mai trist e că trebuie să te prefaci că totul merge bine, ca și cum valurile ar fi doar niște picături banale de ploaie. Trebuie să mimezi fericirea în văzul tuturor, fără ca ceilalți să știe ceva despre suferința ta. Iar partea și mai proastă e faptul că trebuie să ții totul în tine, tot ceea ce ai avea de spus, toate acele strigăte înghițite și transformate în tăcere, toate lacrimile care nu au curs și toate acele cuvinte înecate și nerostite. Nu ai cui să-i spui nimic, căci nimeni nu ar înțelege nimic din ceea ce ai spune. Ce poți să faci e doar să taci și să aștepți. Și să aștepți ce? Următorul val...
Am început să scriu din dorința de a mă elibera cumva de suferință și de a face față valurilor. Din cele enumerate nu s-a întâmplat niciuna până în prezent, iar din câte se pare nici în viitor nu se va întâmpla în grabă. Dar nu-i bai, căci am învățat să trăiesc astfel. Plinbâmdu-mă în furtună, lovit de valuri, iată astfel am reușit să-mi camuflez lacrimile. E singurul avantaj care-ți aduce toată această apă nenorocită vărsată de valuri. Și culmea că la capitolul evenimente plăcute sau pozitive nu există valuri. Valurile există doar în cazul problemelor. Dacă se nimerește cumva din greșeală o zi mai bună, după aceea zilele sunt precum infernul. Pentru o zi bună pedeapsa e de 5-10 zile grele. Valurile sunt calculate mereu.
Există un creator al valurilor sau vreo cauză care le produce? Dacă există Dumnezeu atunci înseamnă că El este un sadic, tiran și barbar. Doar o ființă cu porniri de psihopat poate regiza un teatru de groază. Măcelul e precum o orgie nebună, după care valurile spală tot sângele. Vrei o viață mai bună? Încearcă să fii prost! Vrei să scapi de suferințele vieții? Încearcă să fii ignorant și prost. Vrei să fii fericit? Dacă eram un pic mai prost, acum eram fericit. Atunci nu ar fi existat valuri și nici atâtea filozofii și dezbateri inutile pe tema valurilor.

Epuizare

"Există o oboseală a sufletului şi e cea mai groaznică oboseală. Nu e grea, ca oboseala trupului, nu e înşelătoare, ca oboseala simţurilor, e greutatea conştiinţei, e imposibilitatea de a respira cu sufletul." - Fernando Pessoa

Inima mea e doar o hârtie goală, iar sângele mi-e cerneala care o las să curgă. Trăiesc printre filele unui jurnal, alunecând de pe o zi pe alta, spulberându-mă mereu în dulcea mea prăbușire. Aș vrea să pot vorbi despre sclipiri și splendoare, iluzii frumoase, dar iată că un nefondat ca mine e precum un poet al nopții, incapabil să descrie lumina zilei.
Sunt spațiul dintre adierea vântului și frunzele suflate în gol, un spirit singuratic și rătăcitor incapabil să-și găsească traiul. Sunt blestemat să stau treaz, să suport jegul, fără să pot adormi și să pot simți cum se dilată timpul, evaporându-se astfel și durerea. Mi-aș dori să se deconecteze totul, pentru o anumită durată de timp. Sunt obosit...
Nu știu cine sunt, nu știu de unde provin și nu știu încotro mă îndrept. Nu știu ce caut aici. Nu știu care îmi este menirea, asta în cazul în care am așa ceva. Nu am cerut de la nimeni să fiu aici, dar cu toate acestea sunt prezent, în această dramă a existenței unde parcă fiecare gură de aer vine contra cost, plata fiind durerea proprie în schimb. Știu doar un singur lucru, acela că nu știu nimic, indiferent cât de mult aș citi și cât aș cerceta. Sunt obosit...
Simt cum fiecare porție de aer ce inhalez are scopul de a mă otrăvi. Simt cum fiecare picătură de ploaie nu numai că îmi udă corpul, ci și sufletul, rezultatul fiind ruginirea acestuia. Înaintarea în existență e deterioare și nicidecum progres sau miracol. Faptul că eu sunt aici denotă clar fenomenul imperfecțiunii. Căci, dacă lumea ar fi fost un loc perfect, atunci această perfecțiune nu ar fi tolerat existența unui exemplar de talia mea. Frumusețea și decăderea acestei lumi se află în aceeași picătură. Eu sunt doar cel ce privește mult prea mult jumătatea goală a paharului. Sunt obosit...
Nu credeam niciodată că lupta cea mai grea de dus o să o am cu mine însumi, cu propria mea persoană, în propria mea minte. Indiferent de zi sau eveniment, seară de seară mă reîntorc în întuneric, unde demonii mei sunt mereu prezenți. Anxietate, aș vrea să te sufoci la fel ca mine! Toți anii fără griji și gânduri au rămas doar amintiri, parcă rupte dintr-o altă viață. Astăzi nu mai există sprijin, ajutoare miraculoase sau un umăr peste care să plângi uneori. Am învățat un singur lucru important: nu am voie să cad, căci nu este cine să mă ridice. Sunt obosit...
Stau noaptea treaz ca să pot supraviețui ziua ce vine. În ziua ce vine, sper la o zi mai bună decât cea de dinainte, dar de cele mai multe ori degeaba. Oricât de reușită ar fi fost ziua, seara tot nesatisfăcut și neîmpăcat merg la culcare. Sunt propriul meu sfătuitor, propriul meu refugiu când toate mă chinuie și propriul meu vindecător atunci când lumea m-a rănit. Uneori, singur contra tuturor, alteori doar un nepăsător pasiv și cu aparențe de împăcare. Simt că am nevoie de odihnă, tot nu mă pot odihni. Trebuie să fiu în mișcare, căci acesta este echilibrul meu. Stau de vorbă cu mine mai mereu, ca și cum aș vorbi cu altcineva. Mă autoconsult, îmi ascult nevoile și frustrările. Încerc să-mi dau singur sfaturi. Mă enervez, mă resemnez, caut să găsesc, mă consum și mă epuizez. Trebuie odihnă pentru suflet, dar nu se poate. Și cu toate acestea mă simt obosit, foarte obosit. Dar oricât aș fi de uzat și de ruginit, până la urmă tot metal sunt, sau mai bine spus cu un caracter metalic.

Mărturii, trăiri și experiențe (1)

"Mă gândesc adeseori că noaptea este mult mai vie şi mai bogat colorată decât ziua." - Vincent Van Gogh

Oare ce altceva aș putea descrie cu o mai mare precizie decât propriile mele trăiri și experiențe? De-a lungul anilor am fost un bun observator mereu. Am reușit să conștientizez și să-mi observ atât propriile mele sentimentele, iar într-o anumită măsură reușisem cumva să "ghicesc" și pe ale celor din jur. Încă de când eram copil aveam pasiunea de a "citi" expresiile celor din jurul meu, în special când eram într-un mijloc de transport în comun. Mi-am dat seama de mic cum fiecare om este ocupat cu propria sa viață, ceea ce în prezent se poate spune cu alte cuvinte că fiecare om își duce propria luptă. Nu mai e o noutate că oamenii sunt devorați de vii de probleme și griji. Cine nu are griji, gânduri sau dușmani, probabil că încă nu s-a născut.
Oamenii se ascund, iar ceea ce încearcă să ascundă de obicei cu cel mai mare efort nu e altceva decât ceea ce îi reprezintă, sau altfel spus ceea ce sunt cu adevărat. Acest lucru se poate observa cel mai ușor la un eveniment, în special la nunți, botezuri, majorate, sau la orice fel de adunare de acest gen. De exemplu la astfel de întruniri unii se simt bine, eliberând oarecum "spurcăciunea" din ei, consumând fără măsură, până se pierde noțiunea timpului. Mă refer aici în general la cei care încep să desfacă sticlele și să piardă numărătoarea. La polul opus sunt cei care nu se simt bine și mimează cumva faptul că sunt bine, încercând astfel să salveze aparențele. Pentru cine știe să joace bine teatru e floare la ureche, doar că în interior efortul depus pentru aceasta necesită un consum foarte mare de energie, devorând de multe ori persoana în cauză. În cazul meu, pot confirma faptul că la orice eveniment de acest gen la care am participat, fără să vreau, am reușit mereu să arăt "ciudatul" din mine. Participând la nunți de exemplu, prin felul meu de a fi respingător în comparație cu petrecăreții, mereu reușeam să ies cumva în anti-evidență. Îmi era (și încă îmi este) mult mai bine stând singur într-un conț, fără să fiu studiat de priviri suspecte, fără să trebuiască să interacționez prea mult cu nimeni, doar cât e necesar.
Și dacă tot am adus în discuție evenimentele de tip nunți sau botezuri, trebuie să afirm faptul că niciunde nu ne putem lovi de mai multă falsitate decât la astfel de evenimente. Cei care participă sunt costumați, machiați, extravaganți, cu aere de superstaruri pentru un timp scurt. Iar ceea ce se poate observa încă este faptul că toți așa-zișii participanți cumva au impresia că participă la un eveniment organizat de familia care vrea să întruchipeze perfecțiunea. Cândcolo și această familie e doar una oarecare. Nu vreau să spun că e ceva rău sau greșit că se fac nunți sau botezuri, ceea ce e ironic sau mediocru este felul în care sunt gestionate toate aceste evenimente.
Am vorbit atât de mult de superficialitate încât e imposibil să omit să vorbesc despre sărbătoarea catolică cunoscută sub numele de Ziua morților. Cum toată lumea bine știe, pe data calendaristică a sărbătorii ( 1 noiembrie) lumea iasă prin cimitire, își aranjează fiecare mormintele celor dragi, se aprind lumânări, se zic rugăciuni, ș.a.m.d. Pe vremuri așa se proceda, cu bun simț. Acum, în perioada modernă, lumea parcă face concurs, marketing. Oare cine își împodobește cu flori mai bine mormântul, eu sau vecina? Oare cine pune mai multe flori? Oare cine are flori mai frumoase? Și ceea ce este aiurea, e faptul că acei indivizi care tot anul ignoră mormintele străbunilor, pe data de 1 noiembrie reușesc să le împodobească precum un pom de crăciun. Dar ceea ce mulți au uitat e faptul că oricât de frumos ar arăta un mormânt, oricât de bine ar fi împosobită, acolo sub, la doi metri, nu e altceva decât goliciune și moarte.
Tot ceea ce omul ajunge cândva să înțeleagă îl va schimba, fie în bine, fie în rău. Cu cât poți îndura mai multe, cu atât vei avea și mai multe de îndurat. Cu cât înghiți mai mult, cu atât vei avea și mai mult de înghițit. Eu niciodată nu am avut mari idealuri. Am admirat cumva ideea de perfecțiune, dar niciodată nu am încercat să o ating, deoarece știam că nu va fi posibil. Viața poate lua întorsături ciudate, de pe o zi pe alta se pot schimba radical lucrurile. Depinde de noi cum facem față la presiuni și la schimbări, sau mai bine spus, depinde de felul în care ne-a modelat mediul, pe alții anturajul, iar pe ceilalți felul în care i-a dresat societatea.
Niciodată nu am crezut cu adevărat în Dumnezeu, sau în vreo religie. Mereu i-am considerat mediocri pe toți acei oameni care urmau orbește regulile impuse de religii, ascultau fără să judece vorbele rostite de preoți, pastori sau predicatori. Copil fiind am primit o educație cât de cât catolică, dar degeaba, în mine simțul rațiunii era mult mai mare decât atracția spre supersițiile spirituale ale religiilor. Mi-am trăit toată viața fără să urmez calendare, cărți sfinte sau dumnezei inventați de oameni primitivi de acum mii de ani. Crede și nu cerceta - rețeta sigură spre uciderea rațiunii și dresajul cel mai eficient pentru a deveni o oaie mediocră din turmă.