Despre rude, neamuri și familie

"Un prieten face de multe ori cât o mie de rude." - Euripide

Se spune că nu ne putem alege neamurile și vecinii, acestea ne sunt date de către Dumnezeu, conform unei vorbe vechi din străbuni. De când a apărut omul pe această lume, aproape toată atenția lui din punct de vedere social s-a concentrat asupra familiei. La început familia era formată dintr-un grup de persoane care erau precum un sat mic. Astfel puteau supraviețui. După aceea, mai târziu, familia s-a divizat în familii mai mici, grupuri restrânse formate din cupluri de bărbați și femei, care au dat naștere unor urmași, care la rândul lor și-au creat propriile familii pe viitor. Și astfel s-a ajuns la societatea actuală.
Pe vremuri, atât între membrii familiei cât și între rude, erau legături puternice. Familia, cu toți membrii, cu rude cu tot, reprezenta totul. Aveai o problemă, de orice natură, te puteai baza pe membrii familiei, sau pe rude. Toate acestea, astăzi s-au schimbat. Între membrii de familie se pot întâmpla multe, iar ceea ce se întâmplă ridică sau coboară renumele familiei. Dacă ai norocul să ai o familie cât de cât bună, respectată și cu un mic statut social, te poți bucura de respectul multora. În schimb, dacă familia ta are renumele pătat, sau arborele genealogic cu niște oi negre, poți savura dezgustul celorlalți.
Ceea ce am observat eu, este faptul că atunci când îți merge bine și ai de toate, practic toată lumea e pe lângă tine, atât vecini cât și rude și neamuri. În schimb, dacă placa se schimbă și apare imprevizibilul, primii care se distanțează sunt rudele și neamurile, iar pe urmă și vecinii, iar uneori chiar și cei mai buni prieteni. Pot confirma din propria mea experiență că atunci când familia mea a fost pătată, datorită unor probleme, rudele și neamurile au dispărut din peisaj precum șobolanii care au părăsit vaporul care urmează să se scufunde. Și ceea ce este tragic sau dureros oarecum în toată această poveste, e faptul că aceste neamuri, pe care menționez că nu le-am jignit sub nici o formă în trecut, au reușit să uite tot binele pe care membrii familiei mele le-au făcut cândva în trecut, iar în prezent toată atenția lor se concentrează asupra distanțării datorită imprevizibilului apărut. Simplificând totul, ca să înțeleagă toată lumea ce vreau să spun: atunci când ai probleme, în special probleme de familie, rudele și neamurile se distanțează de tine cu viteza luminii. Pur și simplu nu le pasă de tine, îți sunt alături cât îți merge bine sau cât le faci pe plac.
În cazul multor rude putem observa un alt fenomen interesant. Locul în care stau e mai înapoiat din punct de vedere al dezvoltării, deoarece acolo încă nu s-a descoperit nici telefonul și nici oficiul poștal pentru expedierea scrisorilor. Doar astfel îmi pot explica cum de neamurile nu mai dau nici un semn de viață de atâția ani. Iar ca să nu pară că eu nu încerc să iau legătura cu aceste persoane, pot confirma faptul că mesajele mele de multe ori sunt ignorate, sau răspunsurile sunt doar așa aruncate ca pietrele în apă. Prin toate aceste scrieri nu încerc să-mi spăl rufele în public, ceea ce vreau e doar să demonstrez cum stă treaba de fapt la capitolul rudelor, atât din propria mea experiență, cât și din ceea ce am observat în jur. Și nici nu încerc cumva să le atrag atenția, sub nici o formă. Mulțumesc universului, dar sunt bine și fără ei. Dacă au dispărut, dispăruți să rămână pentru totdeauna!
Și să nu credeți că relația cu vecinii e diferită. Când îți merge bine și vecinii apar prin preajmă, iar când îți merge rău și aceștia dispar și se evaporă ca fumul. Dar cu toate acestea, mult mai repede îți sare în ajutor un vecin decât o rudă. Pot confirma aceasta din propria experiență. Mult mai multe poți discuta de exemplu cu un vecin decât cu o rudă absentă de ani de zile, chiar dacă de multe ori tu trebuie să cerșești sau să începi aceea discuție.
Concluzia pe care o putem trage din toate aceste relatări e aceea că trebuie să învățăm cumva să nu depindem de nimeni. Atunci când ne va fi greu nu ne putem baza pe nimeni, pentru că nimănui nu-i pasă cu adevărat, nici rudelor și nici vecinilor, poate și din cauză că și ei își au propriile probleme, dar nu e exclusă nici varianta că nu le pasă.

Atunci când cauți liniștea

"Cel mai mare păcat de-al tău este că te-ai distrus și te-ai trădat pe tine însuți pentru nimic." - Dostoievski

Fereastra camerei mele este punctul de frontieră dintre mine și restul lumii. De acolo stau și privesc razele luminii, sau întunericul nopții. Fereastra nu e doar o deschizătură spre exterior, ci e și un simbol al unui vis străvechi, o speranță parcă din alte timpuri. Tot ceea ce pot vedea afară, e ceea ce nu pot avea înăuntru. Nu știu dacă ar trebui să valorific mai bine ceea ce am, sau să aspir la ceea ce aș vrea să am. Nu știu dacă agitația din jurul meu e spre folosul meu, sau e drumul spre căderea mea. Nu știu nimic, înafară de faptul că de la prea multă gălăgie nu-mi doresc altceva decât liniște.
Felul în care lumea a fost concepută îmi dă dovadă de imperfecțiune. Modul de operare, sau felul prin care treburile se manifestă stârnește în mine un puternic sentiment de asimetrie. E ca și cum direcția nu ar fi una dreaptă, ci un zig-zag aiurit. Niciodată nu poți avea ceea ce vrei cu adevărat. Poate acest fenomen se întâmplă și din cauza faptului că nu reușim să valorificăm cu adevărat ceea ce avem, ci continuăm să ne dorim tot felul de imposibilități sau chestii care nu ne sunt de folos cu adevărat. Nu știu cine a fost marele croitor al acestei lumi, dar pe undeva a cusut tare strâmb.
Eu sunt un fel de cerșetor în fața eternității. Cerșesc constant. Cerșesc întruna, căci vreau să adun suficiente donații ca să pot cumva opri scurgerea timpului, să-l plătesc sau să-l mituiesc pe cel responsabil de această sarcină macabră și nemiloasă să-și abandoneze postul. Tot ce vreau e doar să exist, iar prin existență înțeleg trăirea în liniște, savurând liniștea, a fi liniște.
Cine sunt? Un bulgăr de pământ, cu mintea unui zeu, alimentat de electricitatea conștiinței. Sau cel puțin așa aș vrea. În realitate sunt un om chinuit, cu multe regrete și răni cicatrizate. Focul arde în mine de foarte multă vreme, iar indiferent că se va stinge cândva sau nu, jarul tot va rămâne. Parcă aș fi trăit 1000 de ani. Parcă sunt pe această lume de o veșnicie, rătăcind în zadar dintr-un secol în altul, trecând prin toate atrocitățile istoriei omenirii și acumulând toată agitația și nebunia ei. Și după atâtea experiențe solicitante ce-ți mai poți dori altceva înafară de liniște?
Bătrânețea nu e doar un număr, sau o vârstă. Bătrânețea e și despre obosirea sufletului, epuizarea ei în timp, consumând după aceasta și trupul. Carnea urmează cărarea sufletului, iar toate durerile, frustrările și suferințele acumulate în minte la un moment dat se răzbună asupra trupului, devorând organe, mușcând din carne fără milă, creând boli și maladii cu scopul de a ucide ființa. E un joc al suferinței, unde miza este supraviețuirea, iar premiul cel mare e fie pacea sufletului, fie un glonț în cap.
Vreau liniște în viața mea. Asta mi-am dorit de când mă știu. Niciodată nu am avut vise mari, nu am fost interesat de carieră și succes, nu m-au motivat banii și nu mi-am dorit faimă sau averi. Tot ce am vrut mereu era doar liniștea. La ce-ți folosesc toate bogățiile și renumele când nu ai o clipă de liniște? Întotdeauna i-am privit cu o oarecare curiozitate pe cei care erau plini de ambiții, plini de voință spre a reuși ceva, spre a urca pe trepte sociale superioare. Niciodată nu mi-am dorit acestea. Le-am considerat eforturi inutile și lipsite de sens. Oarecum desconsider tot ceea ce e lumesc. Fără să fiu creștin, dar cumva se adeverește vorba creștinilor, cum că bogații și avarii sunt săraci în suflet.
Timpul se dezintegrează, iar uneori trece foarte greu. Secunde cad în minute, minutele în ore, după care se formează o buclă infinită de timp. Acea buclă de timp e o adevărată veșnicie atunci când suferi și când toate par să meargă prost. Cel mai însetat după liniște sunt atunci când străbat deșertul suferinței. Când ești într-un astfel de loc, având asupra ta o astfel de stare a suferinței, liniștea devine o adevărată oază. Să găsești liniștea atunci când totul se dărâmă în jurul tău și pe zi ce trece toate merg din ce în ce mai rău, e echivalent cu a găsi ceva colosal, de dimensiunea spirituală a unei comori legendare precum Sfântul Graal. Dar și când ajungi să cauți acel ceva ce nu poți găsi sau nu poți avea, precum liniștea, întreg procesul se aseamănă cu a căuta după comori de negăsit precum Sfântul Graal.

Nopți lungi

"Nopţile albe sunt cele mai negre." - Marius Robu

După o zi grea, parcă noaptea e și mai grea. După ce străbat atâtea cărări erodate și mă zbat toată ziua în noroi, nu pot să aștept altceva decât o seară liniștită. Dar se întâmplă exact opusul. Noaptea își cheamă demonii și începe adevărata bătălie. Toate amintirile, vocile nerostite, gândurile nespuse, fricile, senzațiile, toate parcă prind viață și se întorc împotriva mea. E o adevărată confruntare. Întunericul nopții se adâncește atât de mult încât parcă devine o explozie de stea, creând o lumină atât de violentă încât cuprinde totul și pulverizează tot ceea ce este în jur.
Am trăit pe propria piele drama religioasă a necredinciosului. Lipsa de sens și farmec de "aici", inexistența lui "dincolo", m-au făcut să fiu suspendat între două lumi, negăsindu-mi locul în niciuna. Captiv între aceste două lumi, inadaptant și nepotrivit pentru "aici", iar "dincolo" neavând acces. Sunt strivit între două realități precum o insectă rătăcită.
De tot ceea ce fug ziua, într-un final, mă ajunge din urmă noaptea. Tot ce vreau să las în urmă, nu vrea să mă lase pe mine în urmă. Întunericul e precum un nor invizibil care mă însoțește oriunde m-aș duce. Nopțile lungi și reci sunt adevăratele terenuri ale unor bătălii crude, purtate contra mine însumi. În toată această călătorie, prietena mea e Luna de pe cer, care e martoră la aceste nopți albe. De tot ceea ce încercăm să fugim, sau să scăpăm, va rămâne în urmă pentru un timp, dar după aceea, cândva ne va ajunge și își va lua tributul mult așteptat. Totul e doar o chestiune de timp.
Bineînțeles că există și oameni normali și sănătoși, care nu pot înțelege cum e să ai tot felul de traume nerezolvate din trecut, gânduri care mereu să te chinuie și stări puternice de agitație care să-ți tulbure liniștea întruna. Aceștia pun etichete de "nebuni" pe cei pe care nu-i pot înțelege. Agitația și toate consecințele ei sunt niște lucruri de neimaginat pentru un om liniștit. Cel care doarme liniștit noapte de noapte, fără să fie tulburat de gânduri și sufocat de tot felul de stări, pur și simplu nu poate să înțeleagă cum e să nu dormi, cum e să te prindă aproape tot timpul zorii dimineții. În astfel de situații tot ceea ce e despre somn e cu totul dat peste cap. Normalitatea se deformează atât de mult încât devine total străină, iar după aceea orice pas mic spre ceea ce ar trebui să fie normalitate devine o anormalitate.
Noaptea devine cea mai albă clipă a zilei atunci când întunericul pare să cuprindă totul. După zile grele urmează nopți și mai grele, iar somnul e doar un lux la care putem doar spera în astfel de clipe. Ai da orice pentru câteva ore de somn, ca să poți uita doar pentru câteva clipe de tot ceea ce te doare și te macină. Dar nu se poate, căci blestemul existenței trebuie îndurat până la ultima suflare. Și noaptea pare că totul doare mult mai tare decât ziua, atât trupul cât și sufletul. Noaptea, lacrimile sunt mult mai multe, rănile mult mai adânci, iar demonii care să le adâncească sunt de nenumărat. Tot ceea ce se întâmplă în astfel de nopți se poate descrie cel mai malefic într-un singur cuvânt: "autodevorare". Gândurile, stările, durerile, toate devin precum niște pești piranha și încep să atace din toate direcțiile, fără milă și fără ezitare. Te consumi pe tine însuți. Te autodevorezi. Sau mai bine spus, te autodistrugi. Devii autorul propriei tale distrugeri, din perspectiva celorlați care vorbesc despre victimizare și ieșire din astfel de stări. Cei care n-au băut niciodată vorbesc ușor despre cum trebuie lăsată băutura. Așa e și cu nopțile albe. Cei care dorm bine, fără să aibe vreun gând, sunt experți la capitolul de dat sfaturi celor care nu pot să doarmă. Ce ușor e să-ți pui capul pe pernă, să-ți închizi ochii și să adormi. Dar unii când își închid ochii, o întreagă lume nouă prinde viață în ei.

Camera nebuniei

"Un nebun nu se mai teme de nebunie." - Octavian Paler

Viața a fost concepută ca să fie trăită ritmic, perioadă cu perioadă, eveniment după eveniment și cu toate la timpul lor. Dar ce se întâmplă când acest tipar se rupe? Ce se întâmplă când întreaga normalitate se deformează? Ce se întâmplă atunci când linia dreaptă a vieții tale se transformă treptat într-o mâzgălitură oribilă și de nedescifrat? Ce devine omul într-o astfel de situație? Un rebut, un stricat, o ființă ruginită, asta devine omul când viața lui se transformă într-o sfârtecare morbidă. Între genialitate și nebunie e doar un pas, la fel ca și între sacrificiul de sine și autodistrugere.
Vrei să faci cuiva un bine? De cele mai multe ori asta e în defavoarea ta. Sacrificându-se pentru o cauză, omul devine martirul idolatrizat de mulți și neînțeles de încă atât de mulți. Am ajuns în punctul în care mă apropiu de acea stare mentală pe care am reușit să o denumesc "iluminare întunecată", iar asta din cauză că am reușit să ajung să conștientizez toate stările și trăirile mele. Și sunt din ce în ce mai multe.
Nu sunt victima vreunei agresiuni din familie sau din copilărie, ci mai degrabă victima propriilor mele gene, care m-au defavorizat din start oarecum, făcându-mă ceea ce sunt. Și nu știu dacă pot vorbi despre vreo defavorizare, sau mai degrabă despre predestinare. Programare divină sau joc genetic, ideea e că sunt omul cu stiloul pe post de sabie.
Camera în care stau este templul meu, altarul morbidității și în același timp un loc al bucuriei de altădată. E locul în care realul se împletește cu fantasticul. Mi-am blestemat atât de mult existența, încât toate acele gânduri invizibile au ajuns să-mi coloreze pereții. Și cu toate acestea, aroma bucuriei și a fericirii din alte vremuri încă se simte în aer. Camera mea poartă parfumul unor vremuri fericite de mult apuse și uitate, dar care încă reușesc să renască în clipa în care ajung să percep acest miros.
Întreaga mea viață a fost o luptă, dar nu cu restul ci cu mine mai degrabă. Am trăit mereu în frică, în tovărășia anxietății. De ce mă tem? Nu știu, sau poate că știu. Poate că mă tem de tot. Poate că mă tem de incertitudinea și nesiguranța viitorului. Poate că mă tem că îmi va fi teamă. Mintea e precum un labirint, unde dacă te rătăcești rămâi rătăcit pentru totdeauna.
Camera în care stau, și în care simt cum o iau razna de multe ori, este în același timp și locul în care mă luminez, cuprins de întunericul nopții ce mă mângâie cu drag. Acest loc uitat de divinitate este locul în care s-au scurs nenumărate rugăciuni, dar și blesteme grele. Această cameră a fost martora multor evenimente nefericite și a mult prea puține lucruri bune. În schimb, ce s-a născut aici cu adevărat, este conexiunea mea strânsă cu acea ființă dragă care mereu mi-a fost alături de când am venit pe lume, legătură ce nimeni și nimic nu o va putea rupe, doar moartea. Sau poate că nici măcar moartea nu va reuși să o facă. Aceasta a fost una dintre puținele lucruri bune ce s-au întâmplat aici, restul e doar umplutură.
Acea ființă dragă este totul pentru mine. Bucuria ei este bucuria mea, durerea ei este durerea mea. Amintirea ei e precum o aură invizibilă întipărită în acest loc construit cândva de către ea. Camera mea a văzut multe, a simțit multe și încă o face. Tot ce a fost bun pe această lume aici mi s-a întâmplat, la fel cum și tot ceea ce a fost mai rău. Oricât de bine era în altă parte, sau oricât încercam să caut altundeva un refugiu, epicentrul meu era și va fi mereu aici, în camera mea, un loc al nebuniei, al imaginației, al melancoliei, dar și al fericirii.