După o zi grea, parcă noaptea e și mai grea. După ce străbat atâtea cărări erodate și mă zbat toată ziua în noroi, nu pot să aștept altceva decât o seară liniștită. Dar se întâmplă exact opusul. Noaptea își cheamă demonii și începe adevărata bătălie. Toate amintirile, vocile nerostite, gândurile nespuse, fricile, senzațiile, toate parcă prind viață și se întorc împotriva mea. E o adevărată confruntare. Întunericul nopții se adâncește atât de mult încât parcă devine o explozie de stea, creând o lumină atât de violentă încât cuprinde totul și pulverizează tot ceea ce este în jur.
Am trăit pe propria piele drama religioasă a necredinciosului. Lipsa de sens și farmec de "aici", inexistența lui "dincolo", m-au făcut să fiu suspendat între două lumi, negăsindu-mi locul în niciuna. Captiv între aceste două lumi, inadaptant și nepotrivit pentru "aici", iar "dincolo" neavând acces. Sunt strivit între două realități precum o insectă rătăcită.
De tot ceea ce fug ziua, într-un final, mă ajunge din urmă noaptea. Tot ce vreau să las în urmă, nu vrea să mă lase pe mine în urmă. Întunericul e precum un nor invizibil care mă însoțește oriunde m-aș duce. Nopțile lungi și reci sunt adevăratele terenuri ale unor bătălii crude, purtate contra mine însumi. În toată această călătorie, prietena mea e Luna de pe cer, care e martoră la aceste nopți albe. De tot ceea ce încercăm să fugim, sau să scăpăm, va rămâne în urmă pentru un timp, dar după aceea, cândva ne va ajunge și își va lua tributul mult așteptat. Totul e doar o chestiune de timp.
Bineînțeles că există și oameni normali și sănătoși, care nu pot înțelege cum e să ai tot felul de traume nerezolvate din trecut, gânduri care mereu să te chinuie și stări puternice de agitație care să-ți tulbure liniștea întruna. Aceștia pun etichete de "nebuni" pe cei pe care nu-i pot înțelege. Agitația și toate consecințele ei sunt niște lucruri de neimaginat pentru un om liniștit. Cel care doarme liniștit noapte de noapte, fără să fie tulburat de gânduri și sufocat de tot felul de stări, pur și simplu nu poate să înțeleagă cum e să nu dormi, cum e să te prindă aproape tot timpul zorii dimineții. În astfel de situații tot ceea ce e despre somn e cu totul dat peste cap. Normalitatea se deformează atât de mult încât devine total străină, iar după aceea orice pas mic spre ceea ce ar trebui să fie normalitate devine o anormalitate.
Noaptea devine cea mai albă clipă a zilei atunci când întunericul pare să cuprindă totul. După zile grele urmează nopți și mai grele, iar somnul e doar un lux la care putem doar spera în astfel de clipe. Ai da orice pentru câteva ore de somn, ca să poți uita doar pentru câteva clipe de tot ceea ce te doare și te macină. Dar nu se poate, căci blestemul existenței trebuie îndurat până la ultima suflare. Și noaptea pare că totul doare mult mai tare decât ziua, atât trupul cât și sufletul. Noaptea, lacrimile sunt mult mai multe, rănile mult mai adânci, iar demonii care să le adâncească sunt de nenumărat. Tot ceea ce se întâmplă în astfel de nopți se poate descrie cel mai malefic într-un singur cuvânt: "autodevorare". Gândurile, stările, durerile, toate devin precum niște pești piranha și încep să atace din toate direcțiile, fără milă și fără ezitare. Te consumi pe tine însuți. Te autodevorezi. Sau mai bine spus, te autodistrugi. Devii autorul propriei tale distrugeri, din perspectiva celorlați care vorbesc despre victimizare și ieșire din astfel de stări. Cei care n-au băut niciodată vorbesc ușor despre cum trebuie lăsată băutura. Așa e și cu nopțile albe. Cei care dorm bine, fără să aibe vreun gând, sunt experți la capitolul de dat sfaturi celor care nu pot să doarmă. Ce ușor e să-ți pui capul pe pernă, să-ți închizi ochii și să adormi. Dar unii când își închid ochii, o întreagă lume nouă prinde viață în ei.
No comments:
Post a Comment