Fereastra camerei mele este punctul de frontieră dintre mine și restul lumii. De acolo stau și privesc razele luminii, sau întunericul nopții. Fereastra nu e doar o deschizătură spre exterior, ci e și un simbol al unui vis străvechi, o speranță parcă din alte timpuri. Tot ceea ce pot vedea afară, e ceea ce nu pot avea înăuntru. Nu știu dacă ar trebui să valorific mai bine ceea ce am, sau să aspir la ceea ce aș vrea să am. Nu știu dacă agitația din jurul meu e spre folosul meu, sau e drumul spre căderea mea. Nu știu nimic, înafară de faptul că de la prea multă gălăgie nu-mi doresc altceva decât liniște.
Felul în care lumea a fost concepută îmi dă dovadă de imperfecțiune. Modul de operare, sau felul prin care treburile se manifestă stârnește în mine un puternic sentiment de asimetrie. E ca și cum direcția nu ar fi una dreaptă, ci un zig-zag aiurit. Niciodată nu poți avea ceea ce vrei cu adevărat. Poate acest fenomen se întâmplă și din cauza faptului că nu reușim să valorificăm cu adevărat ceea ce avem, ci continuăm să ne dorim tot felul de imposibilități sau chestii care nu ne sunt de folos cu adevărat. Nu știu cine a fost marele croitor al acestei lumi, dar pe undeva a cusut tare strâmb.
Eu sunt un fel de cerșetor în fața eternității. Cerșesc constant. Cerșesc întruna, căci vreau să adun suficiente donații ca să pot cumva opri scurgerea timpului, să-l plătesc sau să-l mituiesc pe cel responsabil de această sarcină macabră și nemiloasă să-și abandoneze postul. Tot ce vreau e doar să exist, iar prin existență înțeleg trăirea în liniște, savurând liniștea, a fi liniște.
Cine sunt? Un bulgăr de pământ, cu mintea unui zeu, alimentat de electricitatea conștiinței. Sau cel puțin așa aș vrea. În realitate sunt un om chinuit, cu multe regrete și răni cicatrizate. Focul arde în mine de foarte multă vreme, iar indiferent că se va stinge cândva sau nu, jarul tot va rămâne. Parcă aș fi trăit 1000 de ani. Parcă sunt pe această lume de o veșnicie, rătăcind în zadar dintr-un secol în altul, trecând prin toate atrocitățile istoriei omenirii și acumulând toată agitația și nebunia ei. Și după atâtea experiențe solicitante ce-ți mai poți dori altceva înafară de liniște?
Bătrânețea nu e doar un număr, sau o vârstă. Bătrânețea e și despre obosirea sufletului, epuizarea ei în timp, consumând după aceasta și trupul. Carnea urmează cărarea sufletului, iar toate durerile, frustrările și suferințele acumulate în minte la un moment dat se răzbună asupra trupului, devorând organe, mușcând din carne fără milă, creând boli și maladii cu scopul de a ucide ființa. E un joc al suferinței, unde miza este supraviețuirea, iar premiul cel mare e fie pacea sufletului, fie un glonț în cap.
Vreau liniște în viața mea. Asta mi-am dorit de când mă știu. Niciodată nu am avut vise mari, nu am fost interesat de carieră și succes, nu m-au motivat banii și nu mi-am dorit faimă sau averi. Tot ce am vrut mereu era doar liniștea. La ce-ți folosesc toate bogățiile și renumele când nu ai o clipă de liniște? Întotdeauna i-am privit cu o oarecare curiozitate pe cei care erau plini de ambiții, plini de voință spre a reuși ceva, spre a urca pe trepte sociale superioare. Niciodată nu mi-am dorit acestea. Le-am considerat eforturi inutile și lipsite de sens. Oarecum desconsider tot ceea ce e lumesc. Fără să fiu creștin, dar cumva se adeverește vorba creștinilor, cum că bogații și avarii sunt săraci în suflet.
Timpul se dezintegrează, iar uneori trece foarte greu. Secunde cad în minute, minutele în ore, după care se formează o buclă infinită de timp. Acea buclă de timp e o adevărată veșnicie atunci când suferi și când toate par să meargă prost. Cel mai însetat după liniște sunt atunci când străbat deșertul suferinței. Când ești într-un astfel de loc, având asupra ta o astfel de stare a suferinței, liniștea devine o adevărată oază. Să găsești liniștea atunci când totul se dărâmă în jurul tău și pe zi ce trece toate merg din ce în ce mai rău, e echivalent cu a găsi ceva colosal, de dimensiunea spirituală a unei comori legendare precum Sfântul Graal. Dar și când ajungi să cauți acel ceva ce nu poți găsi sau nu poți avea, precum liniștea, întreg procesul se aseamănă cu a căuta după comori de negăsit precum Sfântul Graal.
No comments:
Post a Comment