Viața a fost concepută ca să fie trăită ritmic, perioadă cu perioadă, eveniment după eveniment și cu toate la timpul lor. Dar ce se întâmplă când acest tipar se rupe? Ce se întâmplă când întreaga normalitate se deformează? Ce se întâmplă atunci când linia dreaptă a vieții tale se transformă treptat într-o mâzgălitură oribilă și de nedescifrat? Ce devine omul într-o astfel de situație? Un rebut, un stricat, o ființă ruginită, asta devine omul când viața lui se transformă într-o sfârtecare morbidă. Între genialitate și nebunie e doar un pas, la fel ca și între sacrificiul de sine și autodistrugere.
Vrei să faci cuiva un bine? De cele mai multe ori asta e în defavoarea ta. Sacrificându-se pentru o cauză, omul devine martirul idolatrizat de mulți și neînțeles de încă atât de mulți. Am ajuns în punctul în care mă apropiu de acea stare mentală pe care am reușit să o denumesc "iluminare întunecată", iar asta din cauză că am reușit să ajung să conștientizez toate stările și trăirile mele. Și sunt din ce în ce mai multe.
Nu sunt victima vreunei agresiuni din familie sau din copilărie, ci mai degrabă victima propriilor mele gene, care m-au defavorizat din start oarecum, făcându-mă ceea ce sunt. Și nu știu dacă pot vorbi despre vreo defavorizare, sau mai degrabă despre predestinare. Programare divină sau joc genetic, ideea e că sunt omul cu stiloul pe post de sabie.
Camera în care stau este templul meu, altarul morbidității și în același timp un loc al bucuriei de altădată. E locul în care realul se împletește cu fantasticul. Mi-am blestemat atât de mult existența, încât toate acele gânduri invizibile au ajuns să-mi coloreze pereții. Și cu toate acestea, aroma bucuriei și a fericirii din alte vremuri încă se simte în aer. Camera mea poartă parfumul unor vremuri fericite de mult apuse și uitate, dar care încă reușesc să renască în clipa în care ajung să percep acest miros.
Întreaga mea viață a fost o luptă, dar nu cu restul ci cu mine mai degrabă. Am trăit mereu în frică, în tovărășia anxietății. De ce mă tem? Nu știu, sau poate că știu. Poate că mă tem de tot. Poate că mă tem de incertitudinea și nesiguranța viitorului. Poate că mă tem că îmi va fi teamă. Mintea e precum un labirint, unde dacă te rătăcești rămâi rătăcit pentru totdeauna.
Camera în care stau, și în care simt cum o iau razna de multe ori, este în același timp și locul în care mă luminez, cuprins de întunericul nopții ce mă mângâie cu drag. Acest loc uitat de divinitate este locul în care s-au scurs nenumărate rugăciuni, dar și blesteme grele. Această cameră a fost martora multor evenimente nefericite și a mult prea puține lucruri bune. În schimb, ce s-a născut aici cu adevărat, este conexiunea mea strânsă cu acea ființă dragă care mereu mi-a fost alături de când am venit pe lume, legătură ce nimeni și nimic nu o va putea rupe, doar moartea. Sau poate că nici măcar moartea nu va reuși să o facă. Aceasta a fost una dintre puținele lucruri bune ce s-au întâmplat aici, restul e doar umplutură.
Acea ființă dragă este totul pentru mine. Bucuria ei este bucuria mea, durerea ei este durerea mea. Amintirea ei e precum o aură invizibilă întipărită în acest loc construit cândva de către ea. Camera mea a văzut multe, a simțit multe și încă o face. Tot ce a fost bun pe această lume aici mi s-a întâmplat, la fel cum și tot ceea ce a fost mai rău. Oricât de bine era în altă parte, sau oricât încercam să caut altundeva un refugiu, epicentrul meu era și va fi mereu aici, în camera mea, un loc al nebuniei, al imaginației, al melancoliei, dar și al fericirii.
No comments:
Post a Comment