Rețeta fericirii din perspectivă pesimistă

"Dacă îți e frică de singurătate, nu te căsători." - Anton Cehov

Tot ce am putut experimenta până în momentul de față au fost niște dorințe, care de cele mai multe ori nu erau dorințe adevărate, ci doar niște idei mai degrabă influențate de societate și de mediu. Tindem după anumite lucruri, dar acele lucruri de cele mai multe ori nu ne caracterizează, sau nu au nici o treabă cu noi. Am pierdut ani din viață încercând să fiu ca alții, să fiu ceva sau cineva care nu puteam fi cu adevărat niciodată. Fericirea nu e pentru toată lumea. Nu suntem egali, nu am fost și nici nu vom fi vreodată.
Fericirea e pentru oamenii mediocri, cei pentru care nu contează dacă Pământul se învârte în jurul Soarelui, sau invers. Astfel de oameni au cale liberă, cu verde în față, spre tot ceea ce înseamnă fericire: căsnicie, copii, bani, etc. Și tot ei sunt primii care cad la pământ când toate acestea dispar, căci ei nu știu că totul este temporar și trecător. Majoritatea oamenilor se feresc de pesimism, negativitate și de tot ceea ce e întunecat. Dar acei oameni care sunt catalogați pesimiști sau negativiști au oare dreptul la fericire? Cu ei cum rămâne?
Sunt un om pesimist, poate chiar foarte pesimist, și nu îmi este rușine să recunosc asta. De-a lungul anilor am încercat tot felul de lucruri ca să captez cumva atenția celorlalți, începând de la stilul de a mă îmbrăca și până la comportament și practicarea diverselor activități. Dar toate acestea erau în zadar, căci tot în umbră rămâneam. Strălucirea mea era mult mai temporară decât temporalitatea însuși. Un om pesimist nu poate fi ca și un om obișnuit. Se spune că noi, pesimiștii, vedem totul în negru, suntem negativiști, că în orice oportunitate vedem doar un potențial risc, că nu acționăm din teamă sau din neputință, sau pur și simplu din cauză că nu vedem rostul. Anumite lucruri nu le facem, pentru că nu își au rostul. Pesimismul de cele mai multe ori atrage și singurătatea, iar după aceasta putem trage concluzia că un om pesimist mai greu se va căsători, sau mai greu își va construi o carieră strălucită.
Prima și cea mai importantă regulă pentru un om pesimist, ar trebui să fie faptul că trebuie să învețe să se accepte pe el însuși, așa cum este el de fapt, pesimist, negativist, întunecat, dark, ș.a.m.d. Cum ai vrea să te accepte alții, dacă tu nu te poți accepta? Următoarea regulă, la fel de importantă ca și prima, este faptul că pesimistul trebuie să-și țină mintea permanent ocupată. Dacă ne putem concentra sau focusa pe ceva anume, atunci nu avem atâta timp la dispoziție să stăm și să ne gândim la treburi profunde, cum ar fi sensul vieții, probleme și frământări personale, sau alte gânduri metafizice sau existențiale. O minte ocupată va ține pesimistul ocupat. Sunt perfect conștient că orice fel de gând mi-aș alege pentru ocupația minții mele, ele toate sunt niște iluzii, neavând niciun fel de sens. Astfel se naște ideea de "iluzie conștientă", care nu este altceva decât acceptarea cu bună știință al unui ideal de tip marionetă, de care suntem conștienți că nu reprezintă nimic, dar cu toate acestea avem nevoie de ea pentru a ne capta mintea cât mai atentă și ocupată. E dezastruos când se ajunge la asta, dar e o metodă foarte bună care ajută la supraviețuire, căci în final cam toată existența se rezumă la o continuă luptă pentru supraviețuire.
Nu mă încântă și nu mă motivează absolut deloc ideile religioase. Nu cred în Dumnezeu și nu urmez calei niciunei religii. De obicei, oamenii pesimiști sunt nereligioși. Unii au diverse înclinații spirituale, în timp ce alții nu au deloc. Religia este un bun factor care motivează oamenii și le dă un sens pentru viețile lor, oricât ar fi acestea de ruinate sau de grele. Pentru un creștin, orice fel de greutate din viață, nu este altceva decât o încercare peste care trebuie să treacă, sau o "voie al Domnului". Pentru mine, astfel de afirmații sunt vorbe goale, neavând farmecul sau puterea de a mă încânta. Pentru mințile mediocre funcționează idei mediocre.
Ceea ce este foarte important de amintit, este faptul că un pesimist foarte greu va reuși să-și construiască o relație, sau o căsnicie. Astfel de operațiuni, sau încercări, sunt adevărate misiuni imposibile. Cumva, sexul opus reușește să perceapă negativitatea interlocutorului, fără să aibe habar că are de-a face cu un pesimist. Norul negru de deasupra capului, oricât ar fi de invizibil, mereu va ieși la lumină. Cel mai bine pentru un pesimist e să încerce pe cât posibil să evite interacțiunile mult prea "fierbinți" cu sexul opus, deoarece în caz contrar riscă să cadă în vraja atașamentului, sau a seducției. Un pesimist mult mai repede se atașează de sexul opus decât un om obișnuit. Despre tot ceea ce vorbesc, pot confirma din proprie experiență. Căzut în vraja, sau capcana seducției, pesimistul se va atașa rapid, devenind în timp disperat, însetat după iubire. Dar din păcate, de cele mai multe ori, sentimentele interlocutorului nu sunt identice, iar aceasta conduce la acumularea unei cantități mari de frustrare. Frustrarea în timp va deveni suferință, iar suferința în timp va deveni din ce în ce mai chinuitoare. Deci, în concluzie, o persoană pesimistă, bărbat sau femeie, trebuie să evite interacțiunile mai palpitante cu sexul opus, pentru binele propriu și pentru a nu cădea în adâncurile suferinței.
Căsniciile se termină de cele mai multe ori dezastruos. Indiferent că vorbim de divorț, accidente, probleme de sănătate sau alte nenorociri, ideea e că nu există "până la adânci bătrâneți". Tot ceea ce e frumos dintr-o relație, sau dintr-o căsnicie, în timp va deveni doar o amintire. Am văzut nenumărați oameni rămași singuri, căzând în depresie, devorați de vii de suferința pierderii celui drag, decăzând în patima alcoolului, sau devenind sinucigași în cel mai rău caz. Nu există un "rămas bun" plăcut, doar cât se poate de dureros și chinuitor. Mi-am promis că nu vreau să ajung așa. Nu vreau să mă atașez de nimeni, nu vreau să sufăr din cauză că voi pierde pe cineva drag cândva în viitor, pentru că știu foarte bine cum este să iubești pe cineva din tot sufletul, să-ți sacrifici viața pentru acel cineva fără să-ți pese de urmări. Știu foarte bine cum funcționează aceste lucruri.
Pentru un pesimist, cel mai bine funcționează practicarea unor activități care îi trezesc curiozitatea, și care nu în ultimul rând îi țin mintea ocupată. Fie că vorbim de practicarea unui sport, activități gospodărești sau diverse activități în aer liber, scris, citit, chiar nu contează deloc, atâta timp cât stârnește curiozitate și creează un minim de plăcere și bucurie. Cu alte cuvinte, cu cât mai singur și fără obligații, responsabilități și stres, cu atât mai bine. Astfel funcționează treburile, iar prin aceste metode, pesimiștii reușesc un pic mai ușor să facă față presiunilor din partea vieții, suportând mai ușor groaza existențială. Aceasta este rețeta fericirii din perspectivă pesimistă.

Înstrăinare, neadaptare, frică și speranță

"Dacă toți munții ar fi cărți, toate lacurile cerneală, toți arborii condeie, și încă n-ar ajunge pentru a descrie toată durerea lumii." - Jakob Böhme

Tot ceea ce nu cunoaștem ne este străin, atât locuri sau activități, cât și persoane. Dar ce se întâmplă atunci când suntem niște străini față de noi înșine? Acest fenomen se poate descrie printr-un singur cuvânt: înstrăinare. De cele mai multe ori nici nu ne dăm seama de acest lucru.
În cazul meu, am simțit pentru prima dată înstrăinarea când aveam 7 ani și am început școala. Încă îmi aduc și acum aminte cum plângeam când părinții mei și bunica m-au lăsat pe băncile școlii. Era prima zi de școală, iar pentru mine a fost o catastrofă totală. Bunica mea de fiecare dată plângând își aducea aminte de fața mea tristă și cu ochii plini de lacrimi din acea zi. Era toamna anului 1995, iar eu eram lovit pentru prima dată de realitatea din exteriorul mediului meu. Eram străin într-o lume străină, într-un mediu străin, cu oameni străini. Am urât acel loc și nu reușeam nicicum să mă adaptez. Pe când aș fi reușit cumva totuși să mă adaptez gătasem clasele, iar clasa a 5-a trebuia să o încep la o altă școală.
Și iată-mă pe mine la 11 ani în 1999, luând iarăși de la capăt ceea ce experimentasem cu 4 ani înainte. Iarăși acea frică animalică, dezgustul față de acel loc în care trebuia să-mi petrec zilele. În toți acești 4 ani de școală generală tot ceea ce îmi ținea mintea ocupată erau gândurile mele la cele de acasă, la părinții mei, la bunica mea, la pisici, la câine, la pescuit, la desenele mele animate favorite de pe canalele nemțești și nu în ultimul rând meciurile de fotbal de pe stradă cu ceilalți copii din vecini.
Nu mi-a plăcut școala niciodată. Nu mi-a plăcut să fiu între ceilalți copii, la fel cum nici în ziua de azi nu-mi place să fiu între mulți oameni. Mă adaptam foarte greu. De fiecare dată când mă simțeam suficient de adaptat, școala se gătase. La fel am pățit și când am terminat clasele 1-4, și la fel s-a întâmplat și când am gătat școala generală (clasele 5-8). Îmi era ciudat să văd lejeritatea și lipsa de stres la ceilalți copii, în timp ce eu eram cuprins mai mereu de panică, stări de teamă, cu alte cuvinte ceea ce azi am descoperit că se cheamă anxietate.
Dacă prima mea înstrăinare a avut loc la 7 ani, adevărata și cea mai dură dintre toate am trăit-o la 14 ani, atunci când am început liceul. Pentru prima dată trebuia să fac naveta într-un oraș vecin, iarăși într-un mediu străin cu o grămadă de oameni străini, fără să cunosc pe nimeni din noua mea clasă. Eram de-a dreptul panicat și înspăimântat. Niciodată în viața mea de până atunci nu am experimentat o stare de groază atât de teribilă ca și în prima zi de liceu. Pur și simplu îmi era frică de tot ceea ce urma să mă aștepte în acei 4 ani. Parcă simțeam cumva că vor fi 4 ani de groază. Și din păcate așa a și fost, cu mici excepții. Au fost 4 ani în care stările mele de anxietate s-au accentuat puternic, problemele de familie și viciul tatălui meu față de alcool mi-au devastat familia, am trăit pentru prima dată clipe puternice de stres intens, și multe alte astfel de chestii. Erau și câteva lucruri bune de care am avut parte. În linii mari, am cam experimentat de toate, bune și rele.
Anii de liceu au trecut cumva, am supraviețuit, dar mă simțeam de parcă unui război aș fi supraviețuit. Acasă veșnic probleme și scandaluri, la școală numai nebunii în special din cauza unor șmecheri care mă terorizau și îmi făceau zilele negre. Dar toate acestea au trecut, am supraviețuit, iar asta e tot ceea ce contează.
După toată agitația din liceu, patima alcoolului la tatăl meu și toate problemele care s-au ivit din cauza aceasta, singura mea scăpare adevărată era în brațele bunicii mele, căci ea era singura care mă înțelegea cu adevărat. Doar cuvintele și faptele ei, mângâierile și iubirea dăruită au făcut să uit de toată această înstrăinare cumplită. Am pornit pe acest drum întortocheat al vieții, iar pe parcurs m-am pierdut, m-am înstrăinat de tot, de lume, de oameni, de mediu, de mine însumi. Încă mai caut uneori acel ceva ce m-ar putea readuce pe drumul cel bun, dar în zadar. Mă simt străin de tot ceea ce mă înconjoară. Mă simt străin în această societate superficială, printre oameni, în toată această lume.
Am reușit cumva să mă adaptez la toată această neadaptare ce s-a dezvoltat în mine de-a lungul anilor, frica de necunoscut sau de ceva nou fiind mereu prezentă în același timp. Și în timp ce plânsul meu era adesea confundat cu văicăreala, acesta nu era altceva decât o exprimare a ființei, o expunere al celor mai profunde și ascunse sentimente. Cândva credeam că dacă o să încerc cumva să ies în evidență voi fi apreciat cu adevărat și răsplătit pe măsură. Și bineînțeles că mă înșelasem, căci nu se întâmplase astfel. Ceea ce am învățat din toate acestea, e faptul că trebuie să învățăm să renunțăm la anumite lucruri, chiar și la anumite persoane. Doar astfel se poate trece peste obstacole. Mai concret, cu cât ai mai puțin, cu atât ai mai puțin de pierdut. Am dezvoltat o întreagă rețetă din punct de vedere pesimist pentru o viață fericită de pe latura negativă a vieții.

Mărturii, trăiri și experiențe (2)

"Nu există martor mai sigur decât îşi este fiecare singur." - Michel de Montaigne

Despre propriile mele mărturii și trăiri am mai scris într-un articol mai vechi, care se poate reciti de aici. Lucrurile se schimbă în permanență în jurul nostru, iar cei care nu țin pasul cu schimbarea rămân în urmă. Eu sunt unul dintre cei care se adaptează greu schimbărilor, sau de cele mai multe ori aproape deloc. Ceea ce reușesc în schimb să fac foarte bine este fenomenul de a observa. Sunt precum un lunetist, mereu cu ochii pe tot ce se întâmplă, observând și conștientizând totul până la cel mai mic detaliu. Asta fac observatorii, asta fac eu.
Am avut ocazia să trăiesc un fenomen ciudat de câteva ori. Se întâmplase câteodată să trebuiască să ies cu cineva undeva, fie pentru recreere, fie pentru altceva. Iar după ceva timp constatam uluit că a fost ultima oară când m-am văzut cu persoana respectivă. Cu alte cuvinte, o banală ieșire, întâlnire sau activitate, avea să se transforme într-o amintire în care mă văd pentru ultima dată cu X sau cu Y. Acel "ultima dată" semnifică momentul în care l-am văzut în viață pe X sau pe Y, ca să se înțeleagă ce vreau să spun. Și sunt convins că de astfel de experiențe au avut parte încă mulți alții, doar că nu i-au dat atâta importanță. Mereu va fi acel "ultima dată", o clipă sau eveniment nesemnificativ, dar pe care o vom aminti mereu cu o aură de melancolie și sentimentalism.
De multe ori facem diverse lucruri pe care mai târziu ajungem să le regretăm. Indiferent despre ce anume ar fi vorba, pe moment pare ceva bun, o soluție nemaipomenită. Dar pe măsură ce trec anii ajungem să ne dăm seama cât de tâmpiți eram de fapt când făceam chestia respectivă. Din această cauză, regretul este una dintre cele mai puternice sentimente. Mi-am pierdut ani din viață regretând toate prostiile pe care le-am comis cândva, sau pentru lucrurile pe care nu le-am făcut atunci când ar fi trebuit. Regretul e precum o stafie, căci mă va bântui mereu.
Există anumite experiențe care te lovesc atât de puternic încât te dereglează complet. Oricât ai fi de tare, ele te doboară și te schimbă radical. Pur și simplu nu le poți face față și nu ai cum să treci peste ele cu mintea intactă. Tot ceea ce nu te omoară te schimbă, iar de cele mai multe ori această schimbare despre care vorbesc e una negativă. Nu am văzut încă nici măcar un singur om să zâmbească, sau să fie fericit, după ce și-a pierdut de exemplu toată familia. Adevărul e că totul depinde de psihicul și mentalitatea fiecăruia, dar cu toate acestea să nu uităm că fiecare dintre noi ne avem propriile limite și nimeni nu este indistructibil. De-a lungul anilor, tot ceea ce nu m-a doborât a reușit să mă schimbe, să mă facă să înțeleg lucrurile și să devin ceea ce sunt astăzi.
Se spune că timpul vindecă rănile sufletului. Sunt total împotriva acestei idei. Timpul nu vindecă nimic, ci din contra, timpul ucide totul fără milă. După ce ai trecut printr-o experiență traumatizantă, nu devii mai puternic, sau mai experimentat, sau mai nu știu cum, ci devii mult mai rece, mult mai închis și mult mai contemplativ. Asta face timpul cu fiecare ființă umană. Mi-a fost greu să accept anumite circumstanțe din viața mea. M-am zbătut, căzând în depresie de nenumărate ori. După toți acei ani în care nu am făcut aproape mai nimica înafară de faptul că am stat pe gânduri, tot ceea ce pot spune e că am devenit un gânditor. Gândurile ne definesc acțiunile, se contopesc cu instinctele noastre, iar după aceea devenim exact ceea ce gândim.
Tot ceea ce am trăit și am experimentat pe propria piele, în toată această viață, pot spune că m-a marcat, mi-a definit cumva felul de a fi și nu în ultimul rând m-a împins spre căutarea unui oarecare sens în toată această nebunie a vieții. Unele experiențe au fost bune, au fost constructive, în timp ce altele nu le doresc nici măcar celor mai răi oameni din lume. Și ca să rămâi totuși cât de cât cu mintea întreagă, tot ceea ce poți face e să te refugiezi în ceva, de preferat în artă. Dar poți face și altceva. Fiecare dintre noi ar fi bine să avem o pasiune, o chemare spre ceva. Nu de alta, dar din păcate aceasta este singura metodă prin care putem face față presiunilor externe și dramelor vieții. Dacă există ceva cu ce să-ți ții mintea ocupată nu vei mai avea atâta timp la dispoziție să-ți bați capul asupra problemelor sau asupra lucrurilor care te macină. Cei slabi de îngeri se refugiază în religie și găsesc acolo tot ceea ce consideră ei că ar fi sensul vieții, în timp ce alții, mai avansați, își găsesc refugiul în creativitate, artă, pasiuni, sau sport.