Informații culese din agitație

"Există agitaţie în mine, o agitaţie bizară şi diabolică, care ar fi productivă dacă aş şti ce să fac cu ea. O agitaţie creatoare. Nu este cea a corpului(o duzină de nopţi de iubire nu ar ajunge pentru a o linişti). Este o agitaţie aproape "sacră". O, Dumnezeule, ia-mă în mâna ta cea mare şi fă din mine instrumentul tău, fă-mă să scriu!... Nu ştiu cum să realizez această dorinţă de a scrie. Totul este încă prea haotic, şi îmi lipseşte încrederea în mine, sau mai degrabă necesitatea urgentă de a spune ceva precis. Aştept încă momentul în care totul va ieşi şi îşi va găsi forma în mod natural. Dar pentru aceasta trebuie ca mai întâi eu însămi să găsesc această formă, forma mea proprie." - Etty Hillesum

Agitația e precum o furtună puternică. Rareori se întâmplă să fim conștienți de motivele pentru care devenim agitați. În cazul meu personal, am început să fiu atent la ceea ce îmi șoptește agitația. Am ajuns să "extrag" anumite informații de acolo, din mijlocul furtunii. Sunt o persoană foarte anxioasă, și nu e prima dată când scriu articole despre anxietate și despre felul în care mi se manifestă. Am avut foarte multe de pierdut de-a lungul vieții din cauza problemelor mele legate de anxietate. Am fost batjocorit, am fost umilit, am fost concediat de la locul de muncă, am avut probleme mari cu adaptarea pe oriunde eram, am fost incapabil să-mi construiesc o relație sau să-mi întemeiez o familie la fel ca restul oamenilor, ș.a.m.d.
În primul și în primul rând, anxietatea se manifestă printr-o perfectă combinație de neliniște și agitație. Viteza cu care se derulează acțiunea în timpul unei crize de anxietate se accelerează, depășind cu mult și bine limitele normalității. Această accelerație mărită e deja un pas imens către starea de agitație. Pentru cine nu a experimentat așa ceva, sau nu are probleme de anxietate, ceea ce descriu eu aici pare de domeniul științifico-fantasticului, precum o călătorie în timp, cu viteze accelerate și alte minuni. Adevărul e că în timpul crizei de anxietate, întreaga realitate se deformează, la fel ca și curbarea spațiului-timp la viteza luminii în mecanica cuantică.
Adevărul e că nu se știe nici până în ziua de azi ce anume declanșează aceste stări mentale negative. Părerile sunt împărțite. Unii zic că e o problemă de chimie de la nivelul creierului, ceva reacții care nu au loc cum trebuie, etc. Alții zic că e ceva înnăscut, sau ereditar, precum o predestinare spre așa ceva. Mai nou, unii sunt de părere că principala cauză care declanșează anxietatea se datorează stilului de viață modern, mult prea accelerat și stresant. Tind să cred mai mult în ultima variantă, deși într-o anumită măsură cred și în celelalte două.
Prima dată când am făcut o criză de anxietate, cea mai mare teamă de-a mea în acel moment era faptul că într-o zi voi muri. Am început să-mi imaginez cum voi pieri, cum ființa mea va fi anihilată, și cum voi dispărea în neant. Și în timp ce mă gândeam la toate acestea, deveneam din ce în ce mai agitat. Declanșatorul acestui episod a fost o scenă dintr-un film în care un om era împușcat. Parcă eram eu omul acela, parcă întreaga panică trebuie eu să suport pănâ să-mi dau duhul. A fost o experiență macabră.
O informație utilă ce am reușit să obțin, sau să aflu, în timpul crizelor de anxietate, e faptul că aceste stări sunt trecătoare. Seamănă izbitor cu o vreme rea, cu o furtună de exemplu, sau cu o ploaie torențială. Furtuna nu ține până la veșnicie, și nici ploaia. E singurul lucru care mă consolează în acele clipe groaznice, faptul că știu că se va termina. Când se întâmplă să aibe loc seara un astfel de eveniment, încerc cumva să mă focalizez pe faptul că dimineața când soarele va răsări, va alunga noaptea, și din întuneric va fi lumină. Adică, un nou început, un nou răsărit. Aceste tehnici sunt oarecum niște fente, care cumva prostesc mintea pentru moment. Ca să înving definitiv anxietatea nu pot, și sincer să fiu, nici nu cred că se poate.
Trebuie să subliniez faptul că anxietatea lovește cel mai puternic seara, sau noaptea, provocând astfel tulburări de somn, sau chiar insomnii. Grijile, stresul în exces, problemele de familie sau cele de la locul de muncă, pierderea cuiva drag, toate acestea tind să atragă inevitabil anxietatea. Un alt tovarăș al anxietății, care produce la fel de multe pagube, este depresia. Nu are rost să explic ce este depresie, deoarece consider că toată lumea știe ce este, sau măcar cum se manifestă în linii mari. Nimic nu e mai sufocant și mai chinuitor decât o combinație de stări depresive și anxioase. Ziua să fii trist, îngrijorat și deprimat, iar seara să nu poți adormi căci te lovesc crizele de anxietate. Într-o astfel de situație, să încerci să adormi rămâne o adevărată provocare, iar dacă reușești din prost noroc atunci vorbim de o mare realizare. Da! E cea mai mare realizare, faptul că reușești să adormi atunci când ești praf! Știu că sună cumva șod, sau ironic. Alții au realizări globale, construiesc, proiectează, etc., iar pentru unii oameni cea mai mare realizare rămâne faptul că reușesc să adoarmă după ce au purtat lupte grele cu demonii lor.
Se întâmplă să fiu atât de agitat, încât adorm în propria mea agitație, precum un om murdar care adoarme în propria lui mizerie. Vorbim despre somnul dus la un alt nivel. Fără să vreau să îmi aduc laude, dar tot ceea ce descriu aici seamănă cu informațiile prezentate de jurnaliștii numiți corespondenți de război, deoarece aceștia transmit informații de ultimă oră direct din spatele frontului din zonele de conflict. Așa și aici, e vorba de sentimente, stări și trăiri direct din mijlocul furtunii, din inima răului, de acolo unde nimeni nu ar trebui să pătrundă.
Anxietatea nu e despre ideea de a trăi, ci e despre supraviețuire. Un anxios niciodată nu va percepe realitatea la fel ca oamenii neanxioși. Pentru anxioși e mereu nevoie de refugii și tehnici noi de supraviețuire. Aceste tehnici de supraviețuire trebuie mereu revizuite și actualizate, deoarece nu țin la nesfârșit. Tehnicile prin care un anxios supraviețuiește ziua, după o vreme se devalorizează oarecum, sau își pierd efectul în timp, iar din această cauză trebuie ceva nou după o perioadă. O mare consolare pentru mine rămân cărțile lui Emil Cioran și Matt Haig, deoarece aceștia sunt unii dintre puțini autori care au îndrăznit să-și descrie crizele în nu doar o singură carte, ci în mai multe, cu detalii și lux de amănunte. Acest lucru mă inspiră și pe mine, să scriu despre ceea ce simt și ceea ce experimentez, indiferent cine ce zice.

Furtuna

"Odată ce furtuna s-a sfârşit, nu îţi vei mai aminti cum ai reuşit să treci prin ea, cum ai supravieţuit. Nu vei putea fi sigur cu adevărat nici dacă furtuna s-a sfârşit. Un lucru este cert însă: atunci când vei ieşi cu bine din furtună, nu vei mai fi aceeaşi persoană care erai înainte." - Haruki Murakami

Furtuna va veni cândva. Și atunci când va veni, va lovi puternic. Nu va rămâne nimic în urma ei, căci va distruge totul fără excepție. Acea senzație de parcă totul ar fi bine și de parcă nimic rău nu se poate întâmpla, se cheamă liniștea de dinaintea furtunii. Compărând acest fenomen natural cu etapele din viața omului, putem trage niște concluzii.
Oamenii, în special tinerii (cei proaspăt căsătoriți, îndrăgostiți, sau cei cu succes), trăiesc cumva într-o stare de inconștiență și de ignoranță totală. Sunt precum niște creaturi hipnotizate care sunt incapabile să vadă ce se petrece. Ceea ce vreau să spun e faptul că cei mai mulți oameni, și în special tineretul după cum ziceam, trăiesc cu impresia că totul va fi mereu la fel și că nimic nu se poate schimba, în special atunci când le merge bine. Nu se gândesc la faptul că de pe o zi pe alta totul se poate schimba radical. Nu se gândesc la faptul că odată cu trecerea timpului apar tot mai multe neplăceri, precum boala, bătrânețea și în final moartea. Oamenii din societatea actuală trăiesc cumva într-o permanentă stare de vis, în care visează la consumuri, la bani, la succes, etc. Astfel este dresat omul modern de către sistem.
Ne mirăm șocați atunci când auzim de vreo tragedie sau nenorocire, și într-un fel ne bucurăm că nu nouă ni s-a întâmplat. Dar de unde putem ști că mâine nu noi urmăm? Există vreo garanție că mâine dacă pășesc afară pe stradă nu mă va călca vreo mașină, sau că ceva nebun nu îmi va da în cap? Există siguranța viitorului? Sau mai bine spus, există siguranța zilei de mâine?
Trăim într-o permanentă stare de incertitudine, fără să fim conștienți de aceasta. Nu avem nici o garanție pentru ziua de mâine, iar din această cauză viitorul este incert, necunoscut. Un singur lucru este însă clar, că la un moment dat ceva rău se va întâmpla. Acel eveniment ne va trezi din somnul de ignoranță și ne va arăta ce este de fapt realitatea. Numesc acest proces furtună, căci cu aceasta și seamănă. Când toate merg bine și frumos, dintr-o dată furtuna zguduie întreaga existență, făcând-o să se clatine până în temelii, sau chiar dărâmând-o complet.
Furtuna nu cunoaște milă, și nimeni nu face excepție în fața ei. De subliniat este faptul că de furtună nu scapă nimeni, exact ca de moarte. La un anumit punct în viață, furtuna va lovi existența fiecărui om. Nimeni nu scapă de ea. Furtuna se manifestă printr-o grămadă de forme: accidente grave, pierderea cuiva drag, sau oricare altă formă de nenorocire. Nu știu de unde provine furtuna, dar o putem interpreta conform propriilor noastre convingeri. Poate fi o pedeapsă din partea divinității, poate fi o lovitură din partea sorții, sau a destinului, sau a vieții, sau pur și simplu doar un ghinion.
Ce se întâmplă în lume când are loc o furtună puternică? Furtuna distruge tot ce îi stă în cale, iar pe urmă dispare. Dar problema nu se termină aici, căci reconstruirea distrugerilor și a pagubelor durează ani de zile. Există distrugeri care nu au mai putut fi reparate niciodată. Aceste comparații seamănă izbitor de puternic cu tragediile din viața omului. Toți oamenii sunt loviți de destin prin diverse moduri. Unii au mai mult de suferit, iar alții mai puțin. Norocoșii scapă, iar ghinioniștii se îneacă.
Toate necazurile, tragediile și tot răul care ni se întâmplă ajung să ne schimbe complet. Nimeni nu a supraviețuit furtunii rămânând același om de dinainte. Oamenii se schimbă, iar cei mai mulți se schimbă datorită furtunilor din viețile lor. Din această cauză putem vedea turmele de pietoni de pe străzile orașelor, cum bântuie rătăciți precum o armată de zombie, fiecare ducându-și propria bătălie cu viața. Pur și simplu unele răni nu se mai vindecă niciodată, iar din această cauză nu trebuie nimeni judecat sau batjocorit, pentru că nu știm ce o avut de îndurat fiecare. Omul devine exact ceea ce îl modelează soarta și mediul, și nu invers. Nu cred că avem vreun control asupra destinelor noastre, din contra, cred că destinele în combinație cu mediul în care trăim ne modelează existența, transformându-ne în ceea ce nici nu am crede. Nu există om bun, sau om rău. Există doar om devenit bun, sau rău, datorită modelării din partea vieții și a mediului în care a trăit. Iar la toate acestea, furtuna mai pune și cireașa de pe tort.
După cum spuneam, furtuna va veni și în urma ei va rămâne doar distrugere și haos. Așa a fost și în cazul meu, așa va fi și în al tău. Reparațiile și revenirile de pe urma furtunii, ei bine, acestea sunt chestiuni ce țin de norocul sau ghinionul fiecăruia.

Strigătul tăcerii

Dacă aș avea puterea să uit, aș uita. Toată memoria umană este încărcată de durere și frământări." - Charles Dickens

Sunt zile în care îmi sunt propriul erou, pentru că oricât de ciudat sună, nu știu cine ar mai fi reușit s-o ducă atâția ani cu o viziune a lucrurilor ca a mea. Câteodată e periculos să spui cu voce tare tot ceea ce gândești, deoarece îți strică reputația, sau renumele. Când îți lași masca să cadă, lumea va vedea cine ești cu adevărat, sau mai bine spus, ce ești cu adevărat. Masca necesității e scutul perfect contra lumii și contra vieții.
A trebuit să treacă ceva timp ca să descopăr că trebuie să joc teatru ca să supraviețuiesc în această societate plină cu pretenții și mari așteptări. Toți au așteptări, toți vor să te vadă bine, vesel, în formă, plin de succes, dornic de realizări. Și la toți ăștia, trebuie cumva să le satisfaci așteptarea. Iar ca toți să fie mulțumiți, și să nu observe nefericirea ta în toată această poveste, folosești o mască a falsității și joci teatru. Nu trebuie să știe nimeni adevărul, pentru că oricum nu le pasă.
Mă gândesc uneori la expresia biblică "Pământ ești și în pământ vei merge". Până la urmă, nu cred că e atât de groaznică ideea de a muri și de a fi îngropat în pământ. Când dormim, acoperiți cu plapuma, într-un somn adânc, oare nu e ca și cum am fi în pământ? Diferența e că din acel somn din pământ nu ne vom trezi niciodată. Oboselile noastre cheamă întinderea și relaxarea. Și nici nu e atât de sinistru să te dizolvi în pământ, să devii unul și același cu el, căci pănâ la urmă, cumva toate oboselile și frământările noastre de o viață întreagă îl cheamă și îl așteaptă.
Singura modalitate prin care ne putem revedea morții, e sub forma visului. Nu cred în reîncarnare și nici în înviere. După dispariția cuiva, tot ceea ce cred că rămâne e doar amintirea despre acea persoană. Din această cauză, doar visând cu respectiva persoană, putem spune că am revăzut-o. În lumea viselor are loc singura formă de înviere și de mântuire.
Nu știu dacă în cazul meu, frica în fața vieții, e un dar sau un blestem. Degeaba încerc să scap de ea; și degeaba o resping - ea se ține de mine. Cu cât îmbătrânesc, cu atât constat că ea e mai tare și lupta mea contra ei e fără speranță. E ca și cum aș încerca să-i fac față unui val imens, care oricum o să mă înghită.
Toate stările pe care le-am trăit cândva, și pe care ajung să le retrăiesc după un anumit timp, sunt precum reîntâlnirile cu niște vechi cunoștințe din trecut. Parcă îmi vine să dau și cu saluturi, căci imediat recunosc o veche stare de frustrare, sau dacă urmează să am iarăși o perioadă de depresie. E fascinant și în același timp înspăimântător ce labirint se poate ascunde în capul unor oameni. Toate perioadele urâte și de instabilitate sunt precum vremurile cu ploi și vânt: dispar pentru o perioadă, după care iarăși reapar.
Am văzut odată un om beat în parc. Și nu faptul că era beat îl făcea să iasă în evidență, ci faptul că în spatele expresiei de om beat se putea observa chipul unui om rătăcit, trist și chinuit de viață. A fost pentru prima dată când am observat această caracteristică comună tuturor oamenilor, și anume, faptul că acea formă de manifestare a durerii și al chinului sufletesc e un fenomen comun pentru toată lumea, și se manifestă aproape la fel la toți. Suntem precum niște mașinării care după prea multă uzură pur și simplu se strică. Nu există niciun sens, sau rol în toată această poveste. Tot misticismul, vorbăria cu conotație religioasă, și multe alte interpretări, nu sunt altceva decât umplutură și vorbe pline cu sens doar pentru cei care vor să le creadă.
Tot ceea ce am ținut în mine de atâta vreme, toate acele cuvinte nerostite și urlete reținute, toate acestea s-au transformat în tăcere. Toată această imensă colecție de amintiri, gânduri, sentimente și stări e precum o imensă arhivă. În spatele tăcerii mele se ascund milioane de gânduri și stări. Și tot ceea ce aș avea de spus, toate expresiile, formele și stările, toate le simplific cumva sub forma unei tăceri, căci această tăcere nu reprezintă altceva decât cuvintele mele.

Jurnal de supraviețuitor (2)

"Învaţă să trăieşti cu dor. Pentru că, uneori, datorită lui supravieţuieşti!" - Maria Dimian

Despre poveștile mele legate de supraviețuirea mea de-a lungul anilor am mai scris un articol, care se poate reciti de aici. Cert este că după orice supraviețuire, omul nu mai e același ca și înainte. Se schimbă totul. În cazul meu, tot ceea ce am trăit m-a schimbat, dar m-a schimbat într-un mod negativ. Nimic din tot ce am îndurat nu am cerut, deci nu simt nicio recunoștință nimănui. Am trăit și am experimentat tot ceea ce nu am vrut, mi s-a întâmplat tot de ce m-am temut. Viața mea e precum un labirint, cu drumuri întortocheate, și fără să se vadă lumina de la capătul tunelului.
Orice schimbare era pentru mine o lovitură sub centură. Când am fost copil și am început grădinița, a fost ceva groaznic. Plângeam veșnic și îmi era teamă de absolut tot. Pe când să mă acomodez, totul s-a terminat, și am început școala. Eu în clasa întâi, iarăși aceeași poveste. Tortură cumplită, zile grele și adaptare zero. Și din nou, pe când să mă adaptez cât de cât, gata școala. Când am început clasa a 5-a, iarăși am luat totul de la capăt. De liceu nici nu are rost să vorbesc. În timp ce pentru unii era cea mai bună perioadă a vieții, pentru mine au fost 4 ani de chin. Au fost precum niște ani de exil în Siberia, ani de teroare și de groază cumplită. Dar iată că am supraviețuit cumva.
Despre anii de facultate pot spune că au fost anii cei mai lejeri din viața mea, cu toate că în viața privată eram înecat până la gât în probleme de familie. Eram afectat de ceea ce se întâmpla acasă, dar reușeam cumva să mă exteriorizez de toate acestea, punând cumva accent pe o formă de nepăsare față de tot ceea ce e lumesc. Mergeam la facultate precum un golan de liceu, fără să-mi pese de ceea ce "studiez". Mă simțeam bine în tren, cu căștile în urechi, sau plimbându-mă aiurea prin parc, sau pe malul Mureșului. Nu eram curios de școală absolut deloc. Nu știam ce e viața, sau ce mă va aștepta după ce voi avea diploma în mână. Și cu toate acestea, iată că am supraviețuit cumva.
După terminarea facultății, când m-am angajat pentru prima dată, totul se schimbase, dar de data aceasta într-un mod cu totul radical. Am ajuns să văd pentru prima dată ce e viața, viața adevărată de fapt. Am ajuns să trăiesc din plin suferința și non-sensul existențial într-o lume insensibilă și lipsită parcă de orice valoare. Lucrând într-o corporație străină, pe zi de trecea tot mai tare mă simțeam precum un sclav pe plantație. Era procesul dezumanizării complete, unde în loc de om trebuia să fii robot, fără sentimente, fără hobby-uri, fără viață privată, fără nimic, doar să lucrezi și atât. A fost cea mai dureroasă distanțare de mine însumi. Toată viața mea se schimbase în toți acei ani cât am lucrat în fabrica aceea nenorocită. Lipsa timpului liber, lipsa alimentației echilibrate, lipsa odihnei suficiente, lipsa lipsei... Toate aceste lipsuri m-au dus în depresie, dar iată că am supraviețuit.
Supraviețuirea înseamnă adaptare. Dar adaptarea nu înseamnă obișnuință. Există răni care niciodată nu se vor vindeca. Tot ceea ce se întâmplă, odată cu trecerea anilor, e faptul că înveți să trăiești cu durerea. Despre asta e supraviețuirea.