Sunt zile în care îmi sunt propriul erou, pentru că oricât de ciudat sună, nu știu cine ar mai fi reușit s-o ducă atâția ani cu o viziune a lucrurilor ca a mea. Câteodată e periculos să spui cu voce tare tot ceea ce gândești, deoarece îți strică reputația, sau renumele. Când îți lași masca să cadă, lumea va vedea cine ești cu adevărat, sau mai bine spus, ce ești cu adevărat. Masca necesității e scutul perfect contra lumii și contra vieții.
A trebuit să treacă ceva timp ca să descopăr că trebuie să joc teatru ca să supraviețuiesc în această societate plină cu pretenții și mari așteptări. Toți au așteptări, toți vor să te vadă bine, vesel, în formă, plin de succes, dornic de realizări. Și la toți ăștia, trebuie cumva să le satisfaci așteptarea. Iar ca toți să fie mulțumiți, și să nu observe nefericirea ta în toată această poveste, folosești o mască a falsității și joci teatru. Nu trebuie să știe nimeni adevărul, pentru că oricum nu le pasă.
Mă gândesc uneori la expresia biblică "Pământ ești și în pământ vei merge". Până la urmă, nu cred că e atât de groaznică ideea de a muri și de a fi îngropat în pământ. Când dormim, acoperiți cu plapuma, într-un somn adânc, oare nu e ca și cum am fi în pământ? Diferența e că din acel somn din pământ nu ne vom trezi niciodată. Oboselile noastre cheamă întinderea și relaxarea. Și nici nu e atât de sinistru să te dizolvi în pământ, să devii unul și același cu el, căci pănâ la urmă, cumva toate oboselile și frământările noastre de o viață întreagă îl cheamă și îl așteaptă.
Singura modalitate prin care ne putem revedea morții, e sub forma visului. Nu cred în reîncarnare și nici în înviere. După dispariția cuiva, tot ceea ce cred că rămâne e doar amintirea despre acea persoană. Din această cauză, doar visând cu respectiva persoană, putem spune că am revăzut-o. În lumea viselor are loc singura formă de înviere și de mântuire.
Nu știu dacă în cazul meu, frica în fața vieții, e un dar sau un blestem. Degeaba încerc să scap de ea; și degeaba o resping - ea se ține de mine. Cu cât îmbătrânesc, cu atât constat că ea e mai tare și lupta mea contra ei e fără speranță. E ca și cum aș încerca să-i fac față unui val imens, care oricum o să mă înghită.
Toate stările pe care le-am trăit cândva, și pe care ajung să le retrăiesc după un anumit timp, sunt precum reîntâlnirile cu niște vechi cunoștințe din trecut. Parcă îmi vine să dau și cu saluturi, căci imediat recunosc o veche stare de frustrare, sau dacă urmează să am iarăși o perioadă de depresie. E fascinant și în același timp înspăimântător ce labirint se poate ascunde în capul unor oameni. Toate perioadele urâte și de instabilitate sunt precum vremurile cu ploi și vânt: dispar pentru o perioadă, după care iarăși reapar.
Am văzut odată un om beat în parc. Și nu faptul că era beat îl făcea să iasă în evidență, ci faptul că în spatele expresiei de om beat se putea observa chipul unui om rătăcit, trist și chinuit de viață. A fost pentru prima dată când am observat această caracteristică comună tuturor oamenilor, și anume, faptul că acea formă de manifestare a durerii și al chinului sufletesc e un fenomen comun pentru toată lumea, și se manifestă aproape la fel la toți. Suntem precum niște mașinării care după prea multă uzură pur și simplu se strică. Nu există niciun sens, sau rol în toată această poveste. Tot misticismul, vorbăria cu conotație religioasă, și multe alte interpretări, nu sunt altceva decât umplutură și vorbe pline cu sens doar pentru cei care vor să le creadă.
Tot ceea ce am ținut în mine de atâta vreme, toate acele cuvinte nerostite și urlete reținute, toate acestea s-au transformat în tăcere. Toată această imensă colecție de amintiri, gânduri, sentimente și stări e precum o imensă arhivă. În spatele tăcerii mele se ascund milioane de gânduri și stări. Și tot ceea ce aș avea de spus, toate expresiile, formele și stările, toate le simplific cumva sub forma unei tăceri, căci această tăcere nu reprezintă altceva decât cuvintele mele.
No comments:
Post a Comment