Despre poveștile mele legate de supraviețuirea mea de-a lungul anilor am mai scris un articol, care se poate reciti de aici. Cert este că după orice supraviețuire, omul nu mai e același ca și înainte. Se schimbă totul. În cazul meu, tot ceea ce am trăit m-a schimbat, dar m-a schimbat într-un mod negativ. Nimic din tot ce am îndurat nu am cerut, deci nu simt nicio recunoștință nimănui. Am trăit și am experimentat tot ceea ce nu am vrut, mi s-a întâmplat tot de ce m-am temut. Viața mea e precum un labirint, cu drumuri întortocheate, și fără să se vadă lumina de la capătul tunelului.
Orice schimbare era pentru mine o lovitură sub centură. Când am fost copil și am început grădinița, a fost ceva groaznic. Plângeam veșnic și îmi era teamă de absolut tot. Pe când să mă acomodez, totul s-a terminat, și am început școala. Eu în clasa întâi, iarăși aceeași poveste. Tortură cumplită, zile grele și adaptare zero. Și din nou, pe când să mă adaptez cât de cât, gata școala. Când am început clasa a 5-a, iarăși am luat totul de la capăt. De liceu nici nu are rost să vorbesc. În timp ce pentru unii era cea mai bună perioadă a vieții, pentru mine au fost 4 ani de chin. Au fost precum niște ani de exil în Siberia, ani de teroare și de groază cumplită. Dar iată că am supraviețuit cumva.
Despre anii de facultate pot spune că au fost anii cei mai lejeri din viața mea, cu toate că în viața privată eram înecat până la gât în probleme de familie. Eram afectat de ceea ce se întâmpla acasă, dar reușeam cumva să mă exteriorizez de toate acestea, punând cumva accent pe o formă de nepăsare față de tot ceea ce e lumesc. Mergeam la facultate precum un golan de liceu, fără să-mi pese de ceea ce "studiez". Mă simțeam bine în tren, cu căștile în urechi, sau plimbându-mă aiurea prin parc, sau pe malul Mureșului. Nu eram curios de școală absolut deloc. Nu știam ce e viața, sau ce mă va aștepta după ce voi avea diploma în mână. Și cu toate acestea, iată că am supraviețuit cumva.
După terminarea facultății, când m-am angajat pentru prima dată, totul se schimbase, dar de data aceasta într-un mod cu totul radical. Am ajuns să văd pentru prima dată ce e viața, viața adevărată de fapt. Am ajuns să trăiesc din plin suferința și non-sensul existențial într-o lume insensibilă și lipsită parcă de orice valoare. Lucrând într-o corporație străină, pe zi de trecea tot mai tare mă simțeam precum un sclav pe plantație. Era procesul dezumanizării complete, unde în loc de om trebuia să fii robot, fără sentimente, fără hobby-uri, fără viață privată, fără nimic, doar să lucrezi și atât. A fost cea mai dureroasă distanțare de mine însumi. Toată viața mea se schimbase în toți acei ani cât am lucrat în fabrica aceea nenorocită. Lipsa timpului liber, lipsa alimentației echilibrate, lipsa odihnei suficiente, lipsa lipsei... Toate aceste lipsuri m-au dus în depresie, dar iată că am supraviețuit.
Supraviețuirea înseamnă adaptare. Dar adaptarea nu înseamnă obișnuință. Există răni care niciodată nu se vor vindeca. Tot ceea ce se întâmplă, odată cu trecerea anilor, e faptul că înveți să trăiești cu durerea. Despre asta e supraviețuirea.
No comments:
Post a Comment