Valurile schimbării

"Timpurile se schimbă şi noi ne schimbăm odată cu ele." – Ovidius

Am intuit că va veni. Am simțit că se va întâmpla. Am simțit deja de mult. Și iată că tot ceea ce simțisem cândva, a devenit realitate. Valurile schimbării au lovit din plin, cu putere maximă. Au măturat toate frunzele cu amintiri, căzute din pomul atotcunoscător. Au mistuit precum flăcările infernului, fără să țină cont de protestele mele și forța cu care încercam din răsputeri să mă opun.
Urăsc schimbările, de orice natură ar fi ele. Întotdeauna le-am urât. Orice schimbare prin care am fost nevoit să trec m-a afectat într-un mod negativ. Și asta întotdeauna așa a fost. Din câte am observat, mereu toamna loveau valurile schimbării. Modificau totul în jur, fără să țină cont de sentimentele mele, sau de dorințele mele. Oricât de mult încercam să le țin piept, eforturile mele erau în zadar. Cele mai grele clipe, care au adus schimbări, le-am trăit mereu toamna. Printre acestea pot nota diverse schimbări la stilul de viață sau la mediu, dar cele mai urâte au fost când mi-am văzut membrii familiei cum se îmbolnăvesc, sau cum mor. Dispariția cuiva draga lasă urme adânci pentru tot restul vieții. Doar cine trece prin asta poate să înțeleagă. Timpul nu vindecă rănile, te învață doar cum să trăiești cu ele. Te învață cum să ții în tine tot ceea ce doare, pentru că, până la urmă oricum nimănui nu-i pasă. Rănile se cicatrizează, dar urmele rămân. Toamna schimbărilor, sau toamna care aduce schimbările.
După cum am dat de înțeles, sunt omul căruia nu îi plac schimbările. Nu-mi place să mă adaptez schimbărilor. Ceea ce numesc eu schimbări, erau niște modificări în viața mea care mereu au avut efecte negative asupra mea și asupra mediului în care trăiesc. Să trăiești pe nisipuri mișcătoare nu e simplu. Oamenii ca mine nu sunt făcuți pentru adaptare. Noi suntem rebeli, protestăm cu gura mare, și ne opunem din răsputeri schimbărilor. Ceea ce pentru mine e adaptare, nu e altceva decât o formă de supraviețuire cu scârbă, îndurând zi de zi ceea ce provoacă suferință. Oamenii ca mine sunt afectați de schimbări. Eu am fost afectat de schimbări, și sunt afectat în continuare.
Probabil unii vor înțelege din aceste scrieri o formă de autocompătimire, dar nu e așa. Nu încerc să atrag mila nimănui, nici înțelegere și nici susținere, căci nu am nevoie. Sunt doar o voce tăcută, dată pe silențios, care se manifestă prin câteva rânduri scurte. Sunt vocea unui om mut. Sunt glasul tăcut al unui anonim. Sunt strigătul cuiva care tace.
În fiecare an pe când se sfârșește vara, încep să apară deja fricile și stările de frustrare. Simt cum odată cu venirea toamnei, schimbările apar și ele cu scopul de a face rău. Văd cum urâtul începe să prindă formă și contur. Îmi simt frica în vene cum pulsează mai ceva ca inima. Toate aceste schimbări modifică în jur multe lucruri.
Ultima dată când au lovit valurile schimbării, au reușit să-mi întoarcă bine de tot viața pe dos, răpindu-mi cea mai dragă ființă și lăsând în urmă un gol imens cât un crater. Uneori simți că nu mai ai nimic de pierdut, iar când te-ai crede mai stăpân pe situație și când nici nu te-ai aștepta, valurile atunci lovesc puternic. Viața nu joacă cinstit niciodată și îi lovește tare întotdeauna pe cei slabi și vulnerabili. Într-o lume dominată de diferențe sociale, parcă tot aceia săraci și inocenți au mai mult de suferit.
Am învățat cumva să trăiesc cu toate acestea, să mă împac cu ideea că asa e în viață. Nu aștept de la nimeni nimic, căci nimeni nu îmi este dator cu ceva. Orice relație la un moment dat se sfârșește, oricât ar fi ea de bună, și într-un final cam fiecare om te va trăda, sub o formă sau alta. Orice prietenie, oricât ar fi ea de bună, până la urmă își are limitele. Oricât de bine m-aș înțelege cu o persoană, la un moment dat constat că o deranjez. Fiecare om își trăiește propria viață. Își duce fiecare bătălia zilnică, așa că nu pot avea pretenția ca cineva să fie prezent pentru mine. Nu am ce să aștept după înțelegerea, atenția sau iubirea nimănui. Prin scrierile mele nu încerc să-mi cresc popularitatea, nici să-mi atrag fani sau adepți. Nu încerc nici să trezesc admirația altora. Prin aceasta nu încerc să cerșesc nici milă, nici înțelegere și nici compasiune de la nimeni. Scriu ceea ce scriu pentru că trebuie să scriu. Trebuie să îmi duc luptele singur, fără să mă las doborât de valurile schimbării. Nu-i voie să cad, pentru că nu este cine să mă ridice pe urmă, și nu am nici pe umerii cui să-mi plâng necazurile. Luptătorii și artiștii nu se plâng niciodată. Sunt renegat într-o societate superficială unde domină falsitatea. Asta e adevărata adaptare la greu: să trăiești cu scârbă într-o societate scârboasă unde valurile schimbării lovesc neîncetat și fără milă.

Dorul

Dorul

Mi dor de o zi de mult uitată
Și de o haină de mult purtată,
De culori și arome din alte vremuri
Și de poezii cu multe versuri.

Cad petale de singurătate
Peste drumurile umblate în trecut
Unde cândva lucruri bune s-au petrecut
O, unde ai dispărut tu libertate?

Mi dor de tine dragă,
Să te mai văd o dată
O, tu ființă îndepărtată!
Mi dor de o zi de mult uitată.

Recunoștință

Recunoștință

Scăldat cu amintiri și mângâiat de trăiri
Chiar dacă totul e trecător,
Sunt recunoscător
Acelei ființe care nu e aici.

Și să iubești doare
Căci ce ating moare,
Sub presiunea seducătoare a durerii
Dar care mereu va fi.

Și am doar o singură patimă
Că pe oriunde aș merge,
Te port zilnic în inimă,
Atât de departe.

Și iubesc, chiar dacă doare
Amintirile mă țin în viață
Chiar dacă ele sunt la distanță
Dar totuși atât de aproape.

Acelei ființe care nu e aici
Dar care mereu va fi,
Atât de departe
Dar totuși atât de aproape.

O zi obișnuită

"Ce fac cu viaţa mea? O pierd." - Costel Zagan

După o noapte lungă, mă trezesc și eu într-un final. Asta în cazul în care am reușit să dorm puțin. Nopțile sunt lungi și grele. Nici nu mai știu când m-am trezit dimineața super odihnit și plin de viață. Cred că au trecut mulți ani de atunci. Era un timp, cândva, când primul lucru după trezire era micul dejun. Acum nu mai contează, mănânc când mi foame. Indiferent cu ce aș începe ziua, gândurile îmi fug în altă parte. Că muncesc ceva, că merg undeva, gândurile sunt mereu aceleași. Doliul e chinul meu zilnic. Privesc camerele goale, pe care le străbat zilnic precum un general rămas fără armată. Îmi amintesc de toate greșelile pe care le-am făcut. Stau și le analizez până la ultimul detaliu. Mă gândesc la oamenii care în trecut m-au rănit cu vorbe sau gesturi, sau pe care i-am rănit eu. În fiecare dimineață primul gând îmi fuge la persoana cea mai dragă care nu mai e, și pe care nu o să o mai revăd niciodată. Mă gândesc la toate acele lucruri pe care le-am promis că o să le fac. Și privesc cum se duc naibii toate planurile și promisiunile. Îmi amintesc că era o vreme când eram fericit, doar că atunci nu conștientizam.
Stau și mă gândesc la fiecare detaliu în parte. Analizez toate amănuntele. Încerc să evit oamenii pe cât posibil, de multe ori chiar și pe cei pe care îi cunosc. Există totuși un număr mic de persoane cu care interacționez, dar cărora totuși nu le spun cum mă simt, sau ce simt. Sunt prezent în conversații, dar totuși absent de multe ori. Stau și ascult, dar mintea îmi fuge iarăși în altă parte. Ceea ce pentru alții e ușor, pentru mine e greu. Lumea nu trebuie să știe dacă am plâns cu o zi înainte, dacă am dormit bine sau nu, dacă am mâncat ceva sau nu, sau dacă sunt îngrijorat pentru ceva. Mă uit cu frustrare pe rețelele sociale văzându-mi cunoscuții cum vizitează locuri, cum se căsătoresc, cum obțin joburi bune, sau realizează diverse chestii. Eu stau pe loc, nu avansez, nu dau înapoi, ci doar stau înghețat într-un loc. Ceea ce azi e entuziasm, mâine e doar o altă chestie plictisitoare.
Aș vrea să nu am comportamentul pe care îl am. Îmi pare rău că nu mi-am făcut mândrii părinții, că nu am realizat mai nimic și că nu prea am cu ce să mă laud. Despre problemele cu care mă confrunt am citit numeroase cărți. Eu prefer să nu le numesc probleme, ci demoni. E o luptă continuă cu demonii. O luptă pentru supraviețuire. E o luptă pe care o duc cu mine însumi, împotriva mea poate, de ani de zile.
De obicei nu îmi deschid sufletul în fața oamenilor, mai ales în fața străinilor. Și nu e vorba de încredere, ci de faptul că oamenii judecă și critică ceea ce nu înțeleg. Cu astfel de gânduri îmi petrec cea mai mare parte a zilei. Râd, glumesc, vorbesc, dar în spatele zâmbetului e o lume a suferinței, o lume a durerii nespuse. În spatele zâmbetului am învățat să-mi ascund tot ceea ce doare. "Ce faci" sau "cum ești" sunt întrebări care foarte rar mi se pun, iar atunci răspund cu clasicul "bine", dar în spatele acestui răspuns e o întreagă colecție de stări și senzații care absolut nu corespund cu semnificația cuvântului "bine".
De obicei scriu despre toate acele lucruri despre care nu vorbesc cu nimeni. Prefer să nu vorbesc, ca să nu fiu înțeles greșit sau să nu fiu judecat. Prin scris mă eliberez. Dau afară tot ceea ce doare. Prin faptul că scriu, reușesc cumva să mă ușurez, să mă eliberez și să mă obosesc, iar atunci seara nu mai am suficientă putere pentru a dezbate în minte diverse probleme. Și astfel apare somnul, doar că acest lucru nu întotdeauna funcționează. Și atunci vin nopțile albe.
Mă simt înstrăinat de lume, și de tot ceea ce pentru restul reprezintă normalitatea. Urăsc orașul și toată agitația ei, la fel cum nu suport nici mulțimea de oameni. Nu-mi place să fiu înconjurat de mulți oameni și mereu am avut probleme cu adaptarea și integrarea, iar aceasta nu se va schimba vreodată. Sunt un neadaptat, un nonconformist, un copil rănit într-un trup de adult, un luptător care prin faptul că luptă își găsește liniștea. Tind să cred că am fost făcut pentru asta, că nu e vina mea că sunt ceea ce sunt. Cu puținii oameni cu care comunic totuși, am mereu impresia că le cerșesc cumva atenția, că vorbesc cumva cu mine din obligație, sau milă, sau pur și simplu doar așa.
Ceea ce am relatat aici pare desprins din cărți, dar de cele mai multe ori e doar o zi obișnuită din viața mea. O zi obișnuită e o zi în care trebuie să suport toată nebunia din jurul meu, să străbat aceleași drumuri de unul singur zi de zi, dar mai presus de toate, trebuie să mă suport pe mine.

Ploaia

Ploaia

Picături de ploaie cad din cerul care plânge
Curgând în jos de pe obraz
Amestecându-se cu lacrimile mele de viteaz
În timp ce inima mi se frânge.

Picături de ploaie înlătură razele de soare
Inundând al meu altar
Și făcând un nou calvar
În timp ce simt cum toamna doare.

Picături de ploaie cad iarăși în viața mea
Încerc să nu le dau importanță
Dar deja le știu când vin de la distanță
În timp ce le aflu din ce în ce mai tare cruzimea.

Despre speranță

"Dacă plângi pentru că soarele a dispărut din viața ta, lacrimile te vor împiedica să vezi stelele." - Rabindranath Tagore

Când omul a pierdut speranța, a pierdut totul. Nu știu dacă speranța e ceva real, sau dacă e doar o altă iluzie. Cert este că până acuma m-a ținut în viață și cumva mi-a fost mai ușor să trec peste greutățile întâmpinate. Dacă este un "pentru ce", vei trece peste orice "cum". Trebuie să fie ceva acolo în capăt care să conteze cu adevărat.
Prin aceste scrieri nu încerc să promovez optimismul. Nu sunt o persoană optimistă și nici nu am fost vreodată. Dar nici pesimist nu mă consider. Prefer să mă numesc realist. În ultimii ani am luat foarte multe decizii proaste, dar cu toate acestea, drumul vieții mele cumva totuși s-a aliniat după aceea, într-o direcție să spunem bună. De fiecare dată când am dat de un impas, cumva am reușit mereu să mă agăț de ceva. Și de fiecare dată acel ceva a trezit speranța în mine.
Nu știu dacă speranța a fost în activitățile pe care le făceam, sau dacă activitățile respective îmi alimentau speranța. Habar n-am. Faptul că de fiecare dată când dădeam într-un impas negativ, și după care întâlneam mereu câte o persoană care cumva să mă ghideze și să-mi fie oarecum călăuză, pot spune că era un adevărat miracol. Chiar dacă duceam lupta de unul singur, dar parcă tot nu eram singur atâta timp cât puteam da un telefon cuiva să schimb două vorbe. Și chiar dacă e vorba de un număr atât de mic de persoane încât îi pot număra pe degetele unei singure mâini, și încă mai rămân degete libere, nu contează. Contează că speranța era alimentată de persoane, locuri magice pe unde umblam, dar și de scopuri sau mici ambiții. Cumva tind să cred că atunci când se închide o poartă, poate se deschide o fereastră. Poate că așa funcționează universul. Nu știu...
Cu cât încercam să îmi țin mintea tot mai ocupată cu diverse activități, mai mult sau mai puțin importante, cu atât îmi dădeam seama tot mai mult despre faptul că, tot ceea ce contează cu adevărat e clipa. Momentul prezent. Aici și acum. Da! În clipa de față îmi amintesc cum în urmă cu câțiva ani nu vroiam să simt suferința sub nici o formă. Încercam să scap de ea, să fug, să evadez. Ceea ce nu înțelegeam atunci e faptul că ce trebuie să vină oricum vine, indiferent că eu vreau sau nu. Și oricât de mult aș fugi, ceea ce îmi provoacă frica mă va ajunge oricum mult mai rapid decât aș fugi eu. Nici acum nu-mi place conceptul de suferință, dar asta e, m-am împăcat cu ideea.
O persoană foarte foarte dragă mie și la care țin enorm de mult, într-o conversație cu mine, a folosit expresia "a ținut speranța în mine vie". Aceste vorbe s-au întipărit în mine foarte tare, și chiar dacă atunci nu le-am înțeles cu adevărat, pe parcurs am meditat asupra lor. Și într-un final am reușit să le deslușesc înțelesul și sensul. Speranța e un gând. Un gând simplu. Gândul la ceva plăcut. Gândul la o persoană dragă. Gândul la orice care să provoace o stare de bine, chiar dacă acest lucru e doar temporar. Și atunci mi-am adus aminte că înainte să aud vorbele spuse mai sus, cu ceva timp înainte treceam prin niște zile mai ciudate, ca să spun așa. Și fără să îmi dau seama la momentul respectiv, parcă pus pe pilot automat, am descoperit și eu acel ceva care "ținea speranța vie în mine", și anume, exact gândul la persoana aceasta specială care urma să-mi zică aceste vorbe peste câtva timp. Faptul că știam că urmează să mă văd cu ea, în mod direct mi-a schimbat starea letargică în care eram scufundat, și m-a dus la suprafață ca să zăresc lumina ce avea să vină. Și chiar dacă a trecut ceva timp de atunci, acest fenomen miraculos ține în mine speranța vie, că o să mă mai revăd cu ea.
Speranța poate fi un loc, o persoană, un gând. Speranța e ceva ce ne ghidează prin vremuri grele. E un felinar cu care reușim să trecem prin furtună. E un mic punct luminos ce vedem la capătul tunelului, și care nu ne lasă să renunțăm, și ne inspiră să nu rămânem în întuneric, căci e mult mai bine la lumină. Dacă ar fi să-mi compar filozofia cu speranța, atunci pot spune că în loc de gropi săpate prin cimitire voi vorbi doar despre flori ce cresc prin parcuri și despre castele luminoase. Dar treburile nu stau chiar așa. Nu e chiar atât de simplu. Speranța e lumina din capătul tunelului, dar până să ajungem la ea călătoria durează, și pe parcurs ne lovim de obstacole, provocări și demoni. Despre aceste obstacole și provocări, lupte cu demoni, trebuie să vorbesc în detaliu. Ceea ce vreau să spun e că omul trebuie să exprime ceea ce simte. Dacă e motiv de tristețe, atunci e tristețe, plângem, suferim și asta e. Dacă e să ne simțim bine, atunci zâmbin, ne bucurăm și ne simțim bine.
În trecut, speranța pentru mine era vindecarea bunicii mele, sau măcar încetinirea bolii de care suferea. Îmi zâmbea și sufletul când îi auzeam vocea și când ii vedeam chipul. O persoană poate produce miracole. O persoană poate alimenta speranța așa cum nimic altceva nu o poate face. După cum spuneam, în trecut, speranța mea era alimentată de toată dragostea și iubirea pe care o aveam față de bunica mea. În prezent, pot spune că speranța mi-o alimentează tot un număr infinit de mic de persoane, în număr de vreo 2. Mai concret, speranța mea din prezent e alimentată de iubirea și dragostea mea sinceră și profundă față de aceste persoane.
Încă mai sper că într-o zi îmi voi mai revedea undeva familia mea dispărută de mult, în special pe bunica mea pe care am iubit-o mai mult decât orice de pe lumea aceasta. Încă mai sper că vor fi mai multe zile cu soare decât zile negre și nopți albe. Încă mai sper că pe viitor nu se va mai schimba ora și va rămâne pentru totdeauna ora de vară ora universală. Încă mai sper la zile bune, și nu în ultimul rând, sper să o mai revăd pe acea persoană specială care mi-a arătat că viața e frumoasă și că are și părți bune, nu doar drame și dureri. Încă mai sper, căci am de ce mă agăța, și atâta timp cât acest lucru funcționează simt cum ține speranța în mine vie.

Spune-mi

Spune-mi

Spune-mi, de unde vin și încotro mă îndrept!
Cu glasul tău dulce și lin
Încarcă-mă cu lumină să mă simt plin,
Stau aici de mult și te tot aștept.

Spune-mi, de ce doare dorul?
Să tac doar și să mă las stins ca focul?
În liniștea și tăcerea nopții
Stau aici de mult și privesc cum pleacă toții.

Spune-mi, ce să fac mai departe?
Cum să-mi târăsc sufletul prin mocirlă
Și cum să nu fiu rece precum o șopârlă?
Stau aici de mult, căci tu ești atât de departe.

Spune-mi, cum să fac să te văd!
Să se îndeplinească tot ceea ce prevăd,
Și atunci când o să te văd, să curgă lacrimi de bucurie
Stau aici de mult, și aș vrea să fie asta cea mai frumoasă mărturie.

În același timp

În același timp

În același timp am râs și am plâns
Am iubit și am urât,
Și pentru tot ce am avut de strâns
Eu până în infern am coborât.

În același timp am dat și am luat
Am fost slab și puternic,
Și pentru că am evoluat
Am devenit un nemernic.

În același timp am fost mic și mare
Fericit și nefericit,
Și dacă tot am așteptat după o chemare
Până la urmă, m-am lăsat nimicit.

Singurătate și destin

"Singurătatea și sentimentul de a fi nedorit reprezintă cea mai cruntă sărăcie." - Maica Tereza

Se spune că oamenii sinceri au puțini prieteni. La fel se spune și despre oamenii cu suflet mare. Nu știu dacă sunt un om bun, sau cu sufletul mare, dar știu că încerc mereu să fiu sincer. Privind în oglindă, în trecut vedeam doar dezgust. Vedeam chipul unei persoane neînțelese de cei din jurul lui și mereu condamnat de societate. Arătatul cu degetul nu e o noutate. Mereu mi s-au reproșat tot felul de lucruri de când eram mic. Că de ce sunt fricos, de ce sunt slab, de ce plâng atâta, etc. Aceste reproșuri nu au dispărut odată cu înaintarea în vârstă, ci și-au schimbat doar forma. Acum sunt întrebat că de ce nu am un loc de muncă bine plătit, de ce nu sunt căsătorit, de ce nu sunt într-o relație, etc. Nu mă afectează întrebările și nici curiozitatea oamenilor, și nici intenția cu care sunt puse aceste întrebări. De mic mi-am dat seama că sunt diferit față de restul. Aceasta de cele mai multe ori era în dezavantajul meu, dar acum am învățat să folosesc asta ca pe un avantaj, ca pe o armă.
Dacă privesc acuma în oglindă, nu mai văd dezgust, ci văd putere. Sunt puternic, dar nu suficient de puternic. Toată viața mea am căutat simpatia și admirația celorlalți. Și din păcate aceste greșeli încă le tot repet. Mă atașez repede de orice om care se comportă puțin mai frumos cu mine. Imediat ajunge să îmi placă de o femeie care vorbește cu mine frumos și îmi acordă atenție. Și acest lucru nu e bine, sunt conștient. E o slăbiciune din partea mea. E o slăbiciune mare, foarte mare. Mereu am încercat să creez conexiuni, să leg prietenii, să realizez ceva măreț. Am bătut la uși închise, doar ca să cerșesc un pic de atenție și eu. Și de cele mai multe ori, toate aceste realizări, toate aceste prietenii și conexiuni, s-au sfârșit printr-un eșec total. Și din cauza aceasta nu am încredere în oameni. Se folosesc de tine până obțin ceea ce vor, și când nu mai au nevoie de tine, sau nu te mai ridici la standardele lor, atunci te aruncă la gunoi.
De când mă știu am fost un om singuratic, și probabil acesta îmi este și destinul. Mi-am dat seama că nimeni n-a fost făcut să-mi facă mie pe plac, sau să-mi fie alături. Nimeni nu îmi datorează nimic, la fel cum nici eu nimănui nu îi sunt dator. Până la urmă și cele mai dragi ființe ne părăsesc cândva, și într-un fel sau altul, cam fiecare om o să ne trădeze cândva.
Îmi petrec nopțile în singurătate, la fel cum și majoritatea zilelor. De multă vreme îmi vărs nervii pe hârtie, prin scris. De multă vreme îmi descarc durerile și frustrările prin scris. Eu îi spun artă, sau filozofie, dar sincer să fiu, habar n-am ce este. Îmi place să cred că ceea ce fac e o formă de artă, o descriere a unei viziuni filozofice. Prin scris sunt cel mai sincer. Pot scrie descrie lucrurile despre care prefer să nu vorbesc cu nimeni. Ca om simt cum ofilesc pe zi ce trece, dar ca artist înfloresc, în timp ce scriu despre ceea ce simt. Probabil această formă de singurătate mi-e destinul. Sau probabil că sunt predestinat spre această formă de viață, în care nopțile singuratice și lungi sunt prietenele mele.
Și de fiecare dată când m-am apropiat prea mult de cineva, și mi-am deschis sufletul, la final am ajuns să regret... Oamenii nu apreciază ceea ce ești, ci ceea ce ar vrea ei să fii. Dar zâmbesc, pentru că asta induce oamenii în eroare. Zâmbesc, pentru că este mai simplu decât să le explic ce mă ucide pe dinăuntru. Într-o zi, cineva te va distruge atât de tare, încât vei deveni imposibil de distrus. Și după toate aceste lucruri doar liniștea te mângâie cu adevărat. Trebuie să pleci de acolo de unde nu mai ai pentru ce sta. Și dacă trebuie să pleci, pleacă cu un zâmbet.
Sunt un vulcan stins, dar care în interior clocotește. Dacă aș putea da un sfat celui care se uită la mine din oglindă, atunci ar suna așa: rămâi în lumea ta, nemuritor și rece, unde nimeni nu te rănește și nimic nu doare! Eu sunt ca și focul de tabără, dau tot ce e mai bun doar ca să produc căldură celui cu care mă înțeleg bine, dar la final mă sting.

Toamna

Toamna

Afară s-a înnorat de mult și bate vântul
Frunzele cad și acoperă pământul,
Crengile se ușurează așa încet
În timp ce natura se pregătește pentru un ultim balet.

Afară s-a stricat vremea și ceva se pregătește
Vânt și ploaie se prevestește,
Urlă natura de durere și plânge cu hohote
Greul bate în suflete nevinovate ca în clopote.

Afară au început să cadă picături de ploaie
Inundând frunzele căzute cu șuvoaie,
E toamnă în suflete și eu tot aștept să vii
Dar aștept degeaba, căci tu nu mai vii.

Înger

Înger

Caut speranțe ce nu mai găsesc
Pierdut printre zile care pedepsesc;
Cu tine timpul a fost prețios, și s-a dus frumos
Cu tine nu aveam cum să fiu furios...
Împreună prin tot ce era greu noi doi am rezistat,
Îți mulțumesc c-ai existat!

Oricât e de întuneric, tu ești lumină
Da, îți recunosc că sunt un păcătos,
Tocmai de aceea salvează-mă și îmbrățișează-mă
Eliberează-mă de tot ce e nesănătos,
O, tu, elixir pentru artiști triști
Îți mulțumesc că exiști!