Se spune că oamenii sinceri au puțini prieteni. La fel se spune și despre oamenii cu suflet mare. Nu știu dacă sunt un om bun, sau cu sufletul mare, dar știu că încerc mereu să fiu sincer. Privind în oglindă, în trecut vedeam doar dezgust. Vedeam chipul unei persoane neînțelese de cei din jurul lui și mereu condamnat de societate. Arătatul cu degetul nu e o noutate. Mereu mi s-au reproșat tot felul de lucruri de când eram mic. Că de ce sunt fricos, de ce sunt slab, de ce plâng atâta, etc. Aceste reproșuri nu au dispărut odată cu înaintarea în vârstă, ci și-au schimbat doar forma. Acum sunt întrebat că de ce nu am un loc de muncă bine plătit, de ce nu sunt căsătorit, de ce nu sunt într-o relație, etc. Nu mă afectează întrebările și nici curiozitatea oamenilor, și nici intenția cu care sunt puse aceste întrebări. De mic mi-am dat seama că sunt diferit față de restul. Aceasta de cele mai multe ori era în dezavantajul meu, dar acum am învățat să folosesc asta ca pe un avantaj, ca pe o armă.
Dacă privesc acuma în oglindă, nu mai văd dezgust, ci văd putere. Sunt puternic, dar nu suficient de puternic. Toată viața mea am căutat simpatia și admirația celorlalți. Și din păcate aceste greșeli încă le tot repet. Mă atașez repede de orice om care se comportă puțin mai frumos cu mine. Imediat ajunge să îmi placă de o femeie care vorbește cu mine frumos și îmi acordă atenție. Și acest lucru nu e bine, sunt conștient. E o slăbiciune din partea mea. E o slăbiciune mare, foarte mare. Mereu am încercat să creez conexiuni, să leg prietenii, să realizez ceva măreț. Am bătut la uși închise, doar ca să cerșesc un pic de atenție și eu. Și de cele mai multe ori, toate aceste realizări, toate aceste prietenii și conexiuni, s-au sfârșit printr-un eșec total. Și din cauza aceasta nu am încredere în oameni. Se folosesc de tine până obțin ceea ce vor, și când nu mai au nevoie de tine, sau nu te mai ridici la standardele lor, atunci te aruncă la gunoi.
De când mă știu am fost un om singuratic, și probabil acesta îmi este și destinul. Mi-am dat seama că nimeni n-a fost făcut să-mi facă mie pe plac, sau să-mi fie alături. Nimeni nu îmi datorează nimic, la fel cum nici eu nimănui nu îi sunt dator. Până la urmă și cele mai dragi ființe ne părăsesc cândva, și într-un fel sau altul, cam fiecare om o să ne trădeze cândva.
Îmi petrec nopțile în singurătate, la fel cum și majoritatea zilelor. De multă vreme îmi vărs nervii pe hârtie, prin scris. De multă vreme îmi descarc durerile și frustrările prin scris. Eu îi spun artă, sau filozofie, dar sincer să fiu, habar n-am ce este. Îmi place să cred că ceea ce fac e o formă de artă, o descriere a unei viziuni filozofice. Prin scris sunt cel mai sincer. Pot scrie descrie lucrurile despre care prefer să nu vorbesc cu nimeni. Ca om simt cum ofilesc pe zi ce trece, dar ca artist înfloresc, în timp ce scriu despre ceea ce simt. Probabil această formă de singurătate mi-e destinul. Sau probabil că sunt predestinat spre această formă de viață, în care nopțile singuratice și lungi sunt prietenele mele.
Și de fiecare dată când m-am apropiat prea mult de cineva, și mi-am deschis sufletul, la final am ajuns să regret... Oamenii nu apreciază ceea ce ești, ci ceea ce ar vrea ei să fii. Dar zâmbesc, pentru că asta induce oamenii în eroare. Zâmbesc, pentru că este mai simplu decât să le explic ce mă ucide pe dinăuntru. Într-o zi, cineva te va distruge atât de tare, încât vei deveni imposibil de distrus. Și după toate aceste lucruri doar liniștea te mângâie cu adevărat. Trebuie să pleci de acolo de unde nu mai ai pentru ce sta. Și dacă trebuie să pleci, pleacă cu un zâmbet.
Sunt un vulcan stins, dar care în interior clocotește. Dacă aș putea da un sfat celui care se uită la mine din oglindă, atunci ar suna așa: rămâi în lumea ta, nemuritor și rece, unde nimeni nu te rănește și nimic nu doare! Eu sunt ca și focul de tabără, dau tot ce e mai bun doar ca să produc căldură celui cu care mă înțeleg bine, dar la final mă sting.
No comments:
Post a Comment