Când omul a pierdut speranța, a pierdut totul. Nu știu dacă speranța e ceva real, sau dacă e doar o altă iluzie. Cert este că până acuma m-a ținut în viață și cumva mi-a fost mai ușor să trec peste greutățile întâmpinate. Dacă este un "pentru ce", vei trece peste orice "cum". Trebuie să fie ceva acolo în capăt care să conteze cu adevărat.
Prin aceste scrieri nu încerc să promovez optimismul. Nu sunt o persoană optimistă și nici nu am fost vreodată. Dar nici pesimist nu mă consider. Prefer să mă numesc realist. În ultimii ani am luat foarte multe decizii proaste, dar cu toate acestea, drumul vieții mele cumva totuși s-a aliniat după aceea, într-o direcție să spunem bună. De fiecare dată când am dat de un impas, cumva am reușit mereu să mă agăț de ceva. Și de fiecare dată acel ceva a trezit speranța în mine.
Nu știu dacă speranța a fost în activitățile pe care le făceam, sau dacă activitățile respective îmi alimentau speranța. Habar n-am. Faptul că de fiecare dată când dădeam într-un impas negativ, și după care întâlneam mereu câte o persoană care cumva să mă ghideze și să-mi fie oarecum călăuză, pot spune că era un adevărat miracol. Chiar dacă duceam lupta de unul singur, dar parcă tot nu eram singur atâta timp cât puteam da un telefon cuiva să schimb două vorbe. Și chiar dacă e vorba de un număr atât de mic de persoane încât îi pot număra pe degetele unei singure mâini, și încă mai rămân degete libere, nu contează. Contează că speranța era alimentată de persoane, locuri magice pe unde umblam, dar și de scopuri sau mici ambiții. Cumva tind să cred că atunci când se închide o poartă, poate se deschide o fereastră. Poate că așa funcționează universul. Nu știu...
Cu cât încercam să îmi țin mintea tot mai ocupată cu diverse activități, mai mult sau mai puțin importante, cu atât îmi dădeam seama tot mai mult despre faptul că, tot ceea ce contează cu adevărat e clipa. Momentul prezent. Aici și acum. Da! În clipa de față îmi amintesc cum în urmă cu câțiva ani nu vroiam să simt suferința sub nici o formă. Încercam să scap de ea, să fug, să evadez. Ceea ce nu înțelegeam atunci e faptul că ce trebuie să vină oricum vine, indiferent că eu vreau sau nu. Și oricât de mult aș fugi, ceea ce îmi provoacă frica mă va ajunge oricum mult mai rapid decât aș fugi eu. Nici acum nu-mi place conceptul de suferință, dar asta e, m-am împăcat cu ideea.
O persoană foarte foarte dragă mie și la care țin enorm de mult, într-o conversație cu mine, a folosit expresia "a ținut speranța în mine vie". Aceste vorbe s-au întipărit în mine foarte tare, și chiar dacă atunci nu le-am înțeles cu adevărat, pe parcurs am meditat asupra lor. Și într-un final am reușit să le deslușesc înțelesul și sensul. Speranța e un gând. Un gând simplu. Gândul la ceva plăcut. Gândul la o persoană dragă. Gândul la orice care să provoace o stare de bine, chiar dacă acest lucru e doar temporar. Și atunci mi-am adus aminte că înainte să aud vorbele spuse mai sus, cu ceva timp înainte treceam prin niște zile mai ciudate, ca să spun așa. Și fără să îmi dau seama la momentul respectiv, parcă pus pe pilot automat, am descoperit și eu acel ceva care "ținea speranța vie în mine", și anume, exact gândul la persoana aceasta specială care urma să-mi zică aceste vorbe peste câtva timp. Faptul că știam că urmează să mă văd cu ea, în mod direct mi-a schimbat starea letargică în care eram scufundat, și m-a dus la suprafață ca să zăresc lumina ce avea să vină. Și chiar dacă a trecut ceva timp de atunci, acest fenomen miraculos ține în mine speranța vie, că o să mă mai revăd cu ea.
Speranța poate fi un loc, o persoană, un gând. Speranța e ceva ce ne ghidează prin vremuri grele. E un felinar cu care reușim să trecem prin furtună. E un mic punct luminos ce vedem la capătul tunelului, și care nu ne lasă să renunțăm, și ne inspiră să nu rămânem în întuneric, căci e mult mai bine la lumină. Dacă ar fi să-mi compar filozofia cu speranța, atunci pot spune că în loc de gropi săpate prin cimitire voi vorbi doar despre flori ce cresc prin parcuri și despre castele luminoase. Dar treburile nu stau chiar așa. Nu e chiar atât de simplu. Speranța e lumina din capătul tunelului, dar până să ajungem la ea călătoria durează, și pe parcurs ne lovim de obstacole, provocări și demoni. Despre aceste obstacole și provocări, lupte cu demoni, trebuie să vorbesc în detaliu. Ceea ce vreau să spun e că omul trebuie să exprime ceea ce simte. Dacă e motiv de tristețe, atunci e tristețe, plângem, suferim și asta e. Dacă e să ne simțim bine, atunci zâmbin, ne bucurăm și ne simțim bine.
În trecut, speranța pentru mine era vindecarea bunicii mele, sau măcar încetinirea bolii de care suferea. Îmi zâmbea și sufletul când îi auzeam vocea și când ii vedeam chipul. O persoană poate produce miracole. O persoană poate alimenta speranța așa cum nimic altceva nu o poate face. După cum spuneam, în trecut, speranța mea era alimentată de toată dragostea și iubirea pe care o aveam față de bunica mea. În prezent, pot spune că speranța mi-o alimentează tot un număr infinit de mic de persoane, în număr de vreo 2. Mai concret, speranța mea din prezent e alimentată de iubirea și dragostea mea sinceră și profundă față de aceste persoane.
Încă mai sper că într-o zi îmi voi mai revedea undeva familia mea dispărută de mult, în special pe bunica mea pe care am iubit-o mai mult decât orice de pe lumea aceasta. Încă mai sper că vor fi mai multe zile cu soare decât zile negre și nopți albe. Încă mai sper că pe viitor nu se va mai schimba ora și va rămâne pentru totdeauna ora de vară ora universală. Încă mai sper la zile bune, și nu în ultimul rând, sper să o mai revăd pe acea persoană specială care mi-a arătat că viața e frumoasă și că are și părți bune, nu doar drame și dureri. Încă mai sper, căci am de ce mă agăța, și atâta timp cât acest lucru funcționează simt cum ține speranța în mine vie.
No comments:
Post a Comment