După o noapte lungă, mă trezesc și eu într-un final. Asta în cazul în care am reușit să dorm puțin. Nopțile sunt lungi și grele. Nici nu mai știu când m-am trezit dimineața super odihnit și plin de viață. Cred că au trecut mulți ani de atunci. Era un timp, cândva, când primul lucru după trezire era micul dejun. Acum nu mai contează, mănânc când mi foame. Indiferent cu ce aș începe ziua, gândurile îmi fug în altă parte. Că muncesc ceva, că merg undeva, gândurile sunt mereu aceleași. Doliul e chinul meu zilnic. Privesc camerele goale, pe care le străbat zilnic precum un general rămas fără armată. Îmi amintesc de toate greșelile pe care le-am făcut. Stau și le analizez până la ultimul detaliu. Mă gândesc la oamenii care în trecut m-au rănit cu vorbe sau gesturi, sau pe care i-am rănit eu. În fiecare dimineață primul gând îmi fuge la persoana cea mai dragă care nu mai e, și pe care nu o să o mai revăd niciodată. Mă gândesc la toate acele lucruri pe care le-am promis că o să le fac. Și privesc cum se duc naibii toate planurile și promisiunile. Îmi amintesc că era o vreme când eram fericit, doar că atunci nu conștientizam.
Stau și mă gândesc la fiecare detaliu în parte. Analizez toate amănuntele. Încerc să evit oamenii pe cât posibil, de multe ori chiar și pe cei pe care îi cunosc. Există totuși un număr mic de persoane cu care interacționez, dar cărora totuși nu le spun cum mă simt, sau ce simt. Sunt prezent în conversații, dar totuși absent de multe ori. Stau și ascult, dar mintea îmi fuge iarăși în altă parte. Ceea ce pentru alții e ușor, pentru mine e greu. Lumea nu trebuie să știe dacă am plâns cu o zi înainte, dacă am dormit bine sau nu, dacă am mâncat ceva sau nu, sau dacă sunt îngrijorat pentru ceva. Mă uit cu frustrare pe rețelele sociale văzându-mi cunoscuții cum vizitează locuri, cum se căsătoresc, cum obțin joburi bune, sau realizează diverse chestii. Eu stau pe loc, nu avansez, nu dau înapoi, ci doar stau înghețat într-un loc. Ceea ce azi e entuziasm, mâine e doar o altă chestie plictisitoare.
Aș vrea să nu am comportamentul pe care îl am. Îmi pare rău că nu mi-am făcut mândrii părinții, că nu am realizat mai nimic și că nu prea am cu ce să mă laud. Despre problemele cu care mă confrunt am citit numeroase cărți. Eu prefer să nu le numesc probleme, ci demoni. E o luptă continuă cu demonii. O luptă pentru supraviețuire. E o luptă pe care o duc cu mine însumi, împotriva mea poate, de ani de zile.
De obicei nu îmi deschid sufletul în fața oamenilor, mai ales în fața străinilor. Și nu e vorba de încredere, ci de faptul că oamenii judecă și critică ceea ce nu înțeleg. Cu astfel de gânduri îmi petrec cea mai mare parte a zilei. Râd, glumesc, vorbesc, dar în spatele zâmbetului e o lume a suferinței, o lume a durerii nespuse. În spatele zâmbetului am învățat să-mi ascund tot ceea ce doare. "Ce faci" sau "cum ești" sunt întrebări care foarte rar mi se pun, iar atunci răspund cu clasicul "bine", dar în spatele acestui răspuns e o întreagă colecție de stări și senzații care absolut nu corespund cu semnificația cuvântului "bine".
De obicei scriu despre toate acele lucruri despre care nu vorbesc cu nimeni. Prefer să nu vorbesc, ca să nu fiu înțeles greșit sau să nu fiu judecat. Prin scris mă eliberez. Dau afară tot ceea ce doare. Prin faptul că scriu, reușesc cumva să mă ușurez, să mă eliberez și să mă obosesc, iar atunci seara nu mai am suficientă putere pentru a dezbate în minte diverse probleme. Și astfel apare somnul, doar că acest lucru nu întotdeauna funcționează. Și atunci vin nopțile albe.
Mă simt înstrăinat de lume, și de tot ceea ce pentru restul reprezintă normalitatea. Urăsc orașul și toată agitația ei, la fel cum nu suport nici mulțimea de oameni. Nu-mi place să fiu înconjurat de mulți oameni și mereu am avut probleme cu adaptarea și integrarea, iar aceasta nu se va schimba vreodată. Sunt un neadaptat, un nonconformist, un copil rănit într-un trup de adult, un luptător care prin faptul că luptă își găsește liniștea. Tind să cred că am fost făcut pentru asta, că nu e vina mea că sunt ceea ce sunt. Cu puținii oameni cu care comunic totuși, am mereu impresia că le cerșesc cumva atenția, că vorbesc cumva cu mine din obligație, sau milă, sau pur și simplu doar așa.
Ceea ce am relatat aici pare desprins din cărți, dar de cele mai multe ori e doar o zi obișnuită din viața mea. O zi obișnuită e o zi în care trebuie să suport toată nebunia din jurul meu, să străbat aceleași drumuri de unul singur zi de zi, dar mai presus de toate, trebuie să mă suport pe mine.
No comments:
Post a Comment