Iluzia realității

"O întrebare care mă lasă în ceață: sunt eu nebun sau sunt toți ceilalți?" - Albert Einstein

Te-ai întrebat vreodată de unde provii și încotro te îndrepți? Ți-ai pus vreodată în viață întrebarea la modul cel mai profund cine și ce ești în realitate? Evident că ai un nume, la fel ca toată lumea, ești de sex masculin sau feminin, aparți de o anumită naționalitate, religie, rasă, etc. Dar dincolo de toate aceste ambalaje de etichete, ți-ai pus vreodată întrebarea că cine și ce ești cu adevărat? Ai încercat vreodată să pătrunzi dincolo de bariere?
La modul cel mai concret, astfel de întrebări nu sunt pe gustul oricui. Profanii, fundamentaliștii religioși, atotștiutorii declarați, sceptici, omul de rând și nu în ultimul rând marea majoritate a populației, și anume, ignoranții, nu-și pun astfel de întrebări niciodată. Nu își pun pentru că din perspectiva lor totul are sens și logică. Pentru religioși totul e voia unui dumnezeu invizibil și atotputernic, pentru cei raționali totul e evoluție, pentru materialiști sunt întrebări care te distrag de la progres, iar pentru ignoranți sunt prostii fără sens, iar pentru mulțimea prea puțin coaptă la cap sunt doar niște chestii ce nu pot fi înțelese oricum.
Noi percepem realitatea așa cum ne este aceasta prezentată nouă de organele de simț. Cu alte cuvinte percepem o formă deformată a realității, deoarece organele de simț ne înșeală. Odată cu înaintarea în vârstă apar tot felul de defecțiuni și boli, imunitatea slăbește, nervii devin din ce în ce mai fragili. Altfel spus, percepția noastră se deformează în timp. Asta nu înseamnă că înainte, în tinerețe de exemplu, percepem totul așa cum este. În tinerețe suntem vulnerabili. De mici suntem infectați cu tot felul de concepții. Marea majoritate dintre noi de mici au fost îndobitociți prin manipularea religioasă și prin edicația impusă de sistem. Nu părinții noștri sunt de vină pentru asta, adevărul este că la rândul lor același "tratament" s-a aplicat și asupra lor. Nu vreau să intru în teoria conspirațiilor, dar pe undeva se pare că cineva din umbră, un grup restrând de oameni care dețin controlul asupra populațiilor, probabil de secole sau chiar de milenii joacă acest joc, din generație în generație, manipulându-ne spre o cale greșită. După cum spunea și Osho: nici un politician sau lider nu vrea ca poporul să fie înțelept. E bine pentru turmă acolo pe câmpia întunericului. Odată la intervale foarte mari de timp mai apare din când în când câte un trezit, iluminat, înțelept sau cum vreți să spuneți. O astfel de persoană odată la 1000 de ani poate dacă apare, dar cu toate acestea arătând totuși mulțimii o cale superioară și un mod de percepție total diferit. Astfel de persoane pot spune că erau de exemplu Isus Cristos, Buddha, Confucius și Lao Zi.

După cum spuneam, organele de simț ne înșeală. Dar atunci de unde putem ști ce este real și ce nu? Dacă ne luăm după "crede și nu cerceta" e clar că niciodată nu vom ajunge acolo unde aparținem. În realitate suntem energie liberă, energie ce curge în această imensitate numită Univers, energie care se contopește cu spațiul-timp, devenind unul cu totul, un întreg. Suntem cu toții unul și același. Totul e tot, după cum spunea și Alan Watts. Un mentor de-al meu mi-a spus odată o vorbă care nu am cum să o uit: "atunci când vei realiza că ești o nimica toată, atunci vei deveni totul". Adevărata noastră natură este cea a ființei trezite. Și prin trezire nu mă refer la vreo aspirație glorioasă, sau la nu știu ce mare realizare, sau la vreo revelație super-mistică. Nu! E simplu: trebuie să vedem lucrurile așa cum sunt ele, și nu cum am vrea noi sau cum am fost învățați de mici. Nimic nu se pierde, totul se reciclează și va fi ulterior refolosit. Odată cu moartea noastră devenim ceea ce am fost înainte de a ne naște, și anume: energie universală liberă, așa cum spuneam mai sus. Toate acestea nu sunt intenția unui zeu, sau ceva mare plan cosmic bine elaborat de ființe extraterestre evoluate. Nu suntem cu nimic mai speciali decât restul animalelor, doar că ne place să ne considerăm deasupra lor; aceasta ne dă oarecum un sentiment de superioritate, dar adevărata superioritate este acela a minții trezite, plină de compasiune. Momentul prezent este cel mai important, și cel mai real dintre toate cele întâmplate. Trecutul s-a dus de mult, iar viitorul încă nu există, deci rămâne să trăim prezentul, aceasta fiind cea mai bună opțiune. Trăirea clipei "aici și acum" este primul pas spre marea trezire.
Aș vrea să închei cu un citat de la Buddha: "abia atunci când omul are compasiune față de toate ființele vii, se poate numi nobil".

Lupta cu demonii

"Să nu-ți fie frică de perfecțiune. Niciodată nu ai să o atingi." - Salvador Dali

Fiecare zi este o provocare. Fiecare seară este o moarte, iar fiecare dimineață o renaștere. Așa trec zilele, anii, și întreaga viață. Pentru unii toate astea sunt doar o formă de consolare, în timp ce pentru alții e precum o pedeapsă. Unii o duc bine, iar alții nu. Mulți au de toate, iar alții n-au nimic. Mulți sunt bogați pe plan material, dar săraci în suflet, pe când alții, neavând nimic material se simt totuși împliniți sufletește. Te întrebi de ce stau așa lucrurile? Și eu m-am întrebat destul, fără să găsesc însă un răspuns satisfăcător pentru toată lumea...
După cum spuneam, de cele mai multe ori, de fapt aproape întotdeauna, fiecare zi e o luptă, o provocare. Nu mă refer la o luptă corp la corp cu cineva. E lupta cu noi înșine, o luptă despre care de cele mai multe ori nu știe nimeni. În cazul în care cineva totuși află de aceste bătălii, mare lucru nu are ce să facă. În general oamenii te sfătuiesc să faci asta sau aia, iar cei încuiați la cap ajung să te critice, să te condamne, sau chiar să te atace. E probabil cea mai grea luptă ce trebuie să ducă omul: lupta cu el însuși.
Au fost câțiva care m-au întrebat că de ce scriu. Păi, de ce să nu o fac? Scriu, scriu, scriu și iar scriu. Scriu din răzbunare, scriu din ură, scriu din incapacitatea de a face altceva. Scriu pentru că astfel comunic cel mai eficient cu lumea. Scriu ca să mă eliberez. Scriu uneori și din plăcere. Folosesc cerneală din sângele meu contaminat cu propriile-mi frustrări. Hârtia e propriul meu trup. Pixul sau stiloul sunt propriile mele cuvinte, iar ideile sunt propriile mele gânduri și cugetări.
O astfel de nebunie doar un nebun poate înțelege. Pe când alții caută cu disperare deconectările lumești numite distracții, eu sunt cel care caută necontenit liniștea și pacea interioară. Vreau să ajung la ceea ce orientalii numesc iluminare, dar în schimb dau doar de stări întunecate. E ca și cum aș străbate iadul zilnic, desculț și neajutorat.
Când o grădină nu este săpată și îngrijită corespunzător apar tot felul de buruieni și alte ierburi. La fel se întâmplă și în cazul nostru, luptători înarmați cu diverse cunoștințe. În lipsa iubirii se naște ura. Uneori, întreaga zi, cu tot cu bolta cerească, e precum o imensă greutate ce trebuie cărată obligatoriu. Oamenii, mediul, concepțiile, întreaga societate iluzorie și tot ce ne înconjoară nu sunt altceva decât un mare teatru ieftin. În spatele cortinei se află adevărata libertate, doar că drumul până acolo e lung și periculos.
Cineva spunea că doar atunci vom înceta să mai căutăm monștrii sub pat când vom înțelege că aceștia sunt de fapt în noi înșine. Probabil că e așa, sau poate că nu. În cazul meu, eu sunt monstrul, într-o zonă radioactivă, contaminată de propriile mele gânduri, care mă forțează să fac monstruozități. Ca să supraviețuiești printre bestii, trebuie ca la rândul tău să devi o bestie, altfel te vor devora de viu. Demonii sunt atât în jurul meu cât și în mine, în mintea mea. Toată lupta de multe ori e doar o forțare inutilă și fără nici un scop sau sens. Totul doar pentru o cauză, acela de a supraviețui sub orice formă. Prin supraviețuire nu mă refer la supraviețuirea biologică, cum ar fi perpetuarea speciei, sau din punct de vedere psihologic sau metafizic, ceea ce implică căutarea fericirii și a stării de bine. Nu! Sunt conștient de ceva vreme că pentru cei ca mine asemenea fantezii nu există. Prin supraviețuire mă refer la trecerea timpului ca o durată de 24 de ore. Totul ca să nu apară plictiseala. Și cu toate acestea mai trebuie îndurată acea stare oribilă, letargică, deprimantă, acea stare care are gustul descompunerii. În toată această confruntare, cu demonii mei, câteodată, la distanțe de ani-lumină, mai apare din când în când și câte un înger. Foarte rar, după cum spuneam, atât de rar încât pot spune că merită din plin așteptarea, căci nimic nu se compară cu o discuție purtată cu cineva care te poate înțelege, și mai mult de atât te poate și aprecia, iar pe lângă toate cele petrecute mai poate vedea și lumina din tine, sau binele cum ar zice unii.

Sinuciderea nu este capătul drumului ales cu voie bună. Nu! Un sinucigaș este de multe ori un supraviețuitor, acela care îndură mizeria existenței în fiecare zi, privind incolor mediul din jur și simțind gustul amar al putrefracției în loc de un gust plăcut. Ce ciudat, nu-i așa? După cum spuneam, unii o duc bine iar alții nu. Dintre toate ceea ce detest mai mult sunt următoarele denumiri, adesea reproșate și mie. "Zonă de confort", "friendzone", "victimizare" sunt câteva dintre oribilele expresii moderne care mă pot scoate din sărite. Cine vorbește de zone de confort probabil nu știe cum e să nu ai confort. Cine vorbește de victimizări nu știe cum e să fi o victimă. Cine vorbește cu nasul pe sus despre friendzone (zonă de prietenie) probabil stătea destul de bine din punct de vedere material și era suficient de bazat astfel încât să nu fie refuzat de fata de care îi plăcea. Cam așa stă treaba cu demonii mei dragi. Fiecare își duce crucea, după cum spuneau înțelepții teologi de altă dată. Dar când ai de cărat o astfel de cruce e normal ca întreaga normalitate să se denormalizeze, devenind totul atât de anormal, încât la final să spui că de fapt asta e normalitatea normală. În linii mari cam asta e bătălia frustrantă cu demonii ce trebuie să o ducă mulți, printre care și eu, că până una alta știți cum e vorba aceea (așa ca de un mic amuzament de final): "unde-i de bine nu e de mine, unde-i de rău hopa și eu".

De ce am ales să practic kung fu și nu altceva

"Dacă nu mi-aș fi creat lumea mea, acum poate aș fi mort în lumea altora." - Anais Nin

Au trecut aproximativ 15 ani de când am început să practic kung fu. Aveam vreo 14-15 ani când am început toată această aventură. Mereu mi-a plăcut sportul și mișcarea în sine, doar că pe vremea când eram copil eram mult prea fricos și anxios ca să mă duc într-un club și să mă înscriu la cursuri de arte marțiale. Cu trecerea anilor pasiunea mea pentru această disciplină a crescut din ce în ce mai mult, până în ziua în care m-am decis să încep de unul singur, pe forțe proprii și nesilit de nimeni.
Așa am început eu să-mi improvizez o mini sală acasă, pentru început în aer liber, după care am găsit o încăpere care în momentul acela nu servea pentru nimic și am decis să o pun la punct ca după aceea să devină prima mea sală de antrenament. În încăperea respectivă nu era suficient spațiu, vara era cald, iar iarna înghețai de frig. Cu toate acestea, cu bune cu rele, eram bucuros că mă pot antrena undeva. Nu aveam posibilități pe atunci să-mi cumpăr aparatură de calitate. Aveam încă din copilărie de la tatăl meu o pereche de gantere de 5kg, poate și asta într-un fel m-a motivat să încep să mă antrenez. Aveam bidoane de 5 litri umplute cu nisip pe post de greutăți, bară de tracțiuni din scânduri, și un sac de box făcut din saci obișnuiți umpluți cu rumeguș și nisip; toate acestea făcute de mine.
Așa a început călătoria mea. Am rătăcit de la un stil la altul aproximativ un an. Am studiat diverse cărți. Internet nu aveam pe vremea respectivă, doar la școală, însă și aici trebuia să am grijă cum fac rost de informații. Mă feream să fiu văzut de colegii mei că stau pe net încercând să adun informații despre arte marțiale. Mereu eram un copil slab cu o constituție fizică firavă, tăcut și retras și destul de mult timp batjocorit de restul. Nu vroiam ca restul să creadă că prin asta caut o formă de răzbunare sau altceva. Tot ce vroiam era să mă perfecționez.

În poza de mai sus aveam 17 ani, iar în spatele meu se poate vedea sala mea improvizată. Încercând diverse stiluri la un moment dat am dat de kung fu, stilul Shaolin. Aici a fost momentul culminant din viața mea, căci pot spune că în acest stil am găsit tot ceea ce căutam. Din punct de vedere tehnic, Shaolin kung fu este un stil de arte marțiale care pune accentul pe dezvoltarea a tot ceea ce ține de ființă, începând de la un întreg arsenal de tehnici, metode pentru întărire corpului, flexibilitate, arme, și nu în ultimul rând metode spirituale și energetice. Cu alte cuvinte, acest stil nu este pentru oricine, nu este kick-box și nu este karate. Se spune că în trecut din 100 de discipoli maxim 5 dacă rezistau antrenamentelor dure, iar din aceștia maxim 2 dacă deveneau maeștri la rândul lor.
Au trecut anii, iar eu pot spune că am învățat foarte multe de unul singur, nefiind sub îndrumarea nimănui. Între timp mi-am improvizat o sală de calitate, am reușit să fac rost de echipament profesionist, am cumpărat multe cărți în domeniu și continui să practic. Nu pot spune că sunt un practicant desăvârșit, sunt conștient că nu sunt nici pe departe la nivelul călugărilor din templul Shaolin, nici fizic și nici spiritual, dar cu toate acestea continui să merg înainte. Shaolin kung fu este singurul lucru în care îmi găsesc liniștea, în toți anii ăștia a fost singura metodă prin care îmi puteam ține oarecum sub control depresiile și restul pornirilor mele negative. Nu am acasă o colecție de diplome, centuri colorate, medalii sau altceva, dar în schimb am experiența a 15 ani de antrenamente făcute pe căldură, frig, vânt, ploaie, noapte, zi.

La începutul acestui an am mai scris un articol despre mine ca practicant de kung fu. Dacă doriți puteți să recitiți articolul respectiv apăsând aici. Este un articol puțin mai colorat și mai detaliat decât acesta, deci pentru cine vrea să mă cunoască mai bine eu zic că merită. Poate o să reușesc să motivez și eu la rândul meu vreun cititor să se apuce de arte marțiale. Mai jos am introdus un link de youtube unde ăuteți viziona o mică demonstrație realizată de mine.

Așteptând

Așteptând

În umbra nucului bătrân, stau și cuget așteptând
Tremurând de nerăbdare, dar cu chipul blând.
Mă gândesc la tot ce a fost, la tot ce s-a dus
Aștept de mult o minune și mă uit în sus.

În umbra vieții mele, stau și-mi privesc soarta
Unde am fost atâta timp de s-a închis cu totul poarta?
Aș vrea să pot întoarce timpul și să fac totul mai bine
Aștept această șansă dar ea nu mai vine.

În umbra gândurilor mele, stau și privesc
Încercând să observ ce semnele prevestesc.
Privesc vasul scufundat cum încearcă să învie
Aștept de o eternitate, pentru mine, pentru tine.

În umbra viselor mele, aștept de mult un înger
Trebuia să vină de departe, prin frig și ger,
Cândva mi-a promis că o să vină, că după rău va fi bine
Aștept de atâta timp degeaba, dar îngerul nu mai vine.