Poetul nopții

Poetul nopții

Străbat aceeași cărare noapte de noapte
Pe drumul meu auzindu-se doar șoapte,
Strigăte tăcute dintr-o călimară
Așteaptă cu nerăbdare să se nască.

Mă plimb mereu singur în miez de noapte
Străzile sunt goale și lumea doarme,
Pustietatea prinde contur peste tot
La fel ca în sufletul meu pe jumătate mort.

Câteodată mă opresc și scriu una alta
Amintiri despre tot ce mi-a arătat soarta,
Gânduri despre fericire și suferință
Toate trăite în umilință.

Ascult liniștea nopții sub clar de Lună
Îmi pun tot felul de întrebări și nu știu ce vine după,
O fi bine, n-o fi bine?
Ce trebuie să vină oricum vine.

Noapte de noapte sunt mereu pe același drum
Să ajung undeva, nu am cum...
Gustul nopților lungi e plăcerea
Căci nimic nu doare mai tare decât durerea.

Nimicnicie - despre vidul existențial

"Cel ce luptă cu monștri ar trebui să aibă grijă să nu devină unul." - Friedrich Nietzsche

Luptând zi de zi cu condițiile impuse de viață ajungi la un moment dat să cauți un anume sens pentru toată această mascaradă. Fiecare om la un moment dat se trezește într-o astfel de situație, sau după cum spunea Viktor E. Frankl, fiecare om trebuie să-și înfrunte destinul cândva. Despre frumusețea și farmecul vieții pot să vorbească doar optimiștii sau cei îndoctrinați cu idei religioase. Nu văd nimic frumos în toată mizeria existenței sau în suferința care cuprinde pas cu pas toată această etapă numită viață. Trebuie să fi masochist ca să spui că viața e frumoasă, și trebuie să fi naiv și mult prea credul să crezi tot ce zic religiile sau restul doctrinelor. În adevăr se ascunde mereu minciuna. Uneori monștrii cu care ne luptăm sunt condițiile dure ale existenței, alteori sunt chiar propriile noastre gânduri.
Am visat odată (de fapt eram între vis și realitate) cum toată energia întunecată din mine stă și mă pândește precum un lup întunecat și rage precum o fiară. Am auzit clar cum îmi râdea diabolic în ureche. Apoi m-am trezit brusc. Atunci mi-am dat seama pentru prima dată câtă suferință și frustrare am reușit să acumulez în mine. Dar pe urmă am reușit oarecum să mă împrietenesc cu această fiară întunecată. Deja e ceva normal ca atunci când ies pe stradă să simt acel nor negru deasupra capului, chiar dacă afară e soare. Când pentru prea mult timp trăiești anormalitatea, până la urmă și normalitatea ți se va părea o anormalitate. Ceea ce nu te omoară nu te face mai puternic ci pur și simplu un ciudat. Ciudații sunt mereu priviți diferit. Ei râd de mine că sunt diferit, dar eu râd de ei pentru că ei sunt toți la fel.
Vidul existențial e precum o revelație. Împins de singurătate, chinuit de gânduri, torturat de suferință și frustrări, ajungi la un moment dat să conștientizezi lipsa de sens pentru tot ceea ce se întâmplă. Dacă am apărut datorită evoluției atunci totul e doar un imens mecanism, fără suflet și fără sentimente. Dacă am fost creați de Dumnezeu, atunci probabil că a făcut-o din plictiseală, ori că îi un masochist care se masturbează în timp ce noi ne autodistrugem. Dacă ne-au creat extratereștrii atunci probabil erau mai proști decât noi. Ce vreau să spun aici cu toate aceste exemplificări este faptul că nu știm adevărul și nici nu vom ști vreodată. Cu cât scormonim mai mult în căcat cu atât ne adâncim mai mult, până ajungem la gât după care ne sufocăm. Cunoașterea nu aduce fericire, după cum spunea și Buddha. Ignoranța e arma prostului, iar proștii mereu vor fi fericiți.
Omul e o putreziciune care pe zi ce trece se descompune puțin câte puțin, până ajunge la stadiul de putregai. Toată viața mea am crezut în idealuri false, îndoctrinate în mine de către societate. Productivitatea, cariera, banii, relațiile, familia, conturi bancare, datorii, joburi, etc. Toate acestea sunt idei false, concepute pentru a ne ține mințile ocupate și ca să ne țină departe de adevăr. Și oare care este adevărul? Acela că nimic din toate acestea nu contează și nu au vreun rost. Bun sau rău, bogat sau sărac, căsătorit sau singuratic, la final cu toții aceeași soartă mizerabilă o să o avem. Viața ne învață un singur lucru: acela că nimeni nu scapă viu.
Suntem doar niște mecanisme biologice, alcătuite din materie, care își trăiesc viețile dictate de instincte și de legile fizicii. Toate gândurile și sentimentele sunt reacții chimice din creier. Faptul că eu sunt deprimat e din cauză că nu am suficientă dopamină și serotonină în creier. Faptul că un mascul alfa este plin de viață, putere și potență se datorează faptului că are un nivel excelent de testosteron în organism. Dar spre final mecanismul încetinește, apare bătrânețea cu ruginile ei, după care la final mecanismul se strică, deci moare. Tot ce e frumos în această viață e doar copilăria, restul sunt doar suferințe. Copilăria este cea mai pură fază în viața oricărui individ, indiferent de specie. Lipsa de griji face ca fericirea să aibe loc. Dar pe urmă copilăria dispare și fiecare individ se lovește de adevărata realitate. Viața e suferință în proporție de 90%. Suferința este singurul lucru real din tot acest univers. Viața și destinul sunt precum două entități gemene, nemiloase și foarte crude. Le face plăcere să taie în carne vie și să provoace suferință.
Toți percepem durerea la fel, doar intensitatea variază. Unii pot îndura multe, în timp ce alții nimic. După cum spuneam, mult timp am fost și eu unul din mulțimea care crede în idealuri false. Dar pe urmă am văzut nimicnicia din toată această lume. Totul e inutil și lipsit de sens. Dacă ai un mediu plăcut în care să-ți manifești existența te poți oarecum abate de la această cale, dar în caz contrar te lovești de realitate. Realitatea și adevărul: cei mai sadici călăi. Timpul închide rănile, dar numai moartea le vindecă. Timpul este ucigașul perfect, ucide sentimente, ucide gânduri, și nu în ultimul rând ucide ființa. Timpul este dualitatea absolută: vindecător și criminal.
Se spune că noi suntem aceia care ne dăm sens vieții. Păi dacă așa stă treaba și totul ține de liberul arbitru înseamnă că nu există un sens comun, vorbind la nivel abstract. Din moment ce trebuie să inventăm sensul, înseamnă că un sens adevărat și unic nu există. Deci inevitabil la nimicnicie și nihilism se ajunge. Tare aș vrea să mă înșel prin tot ce am scris aici, dar puține șanse sunt pentru asta. În concluzie, Biblia rămâne pentru creduli, drogurile pentru visători, băutura pentru decăzuți iar scrisul pentru singuraticii ciudați.

Vis contra realitate

"Visele sunt o proiecţie a realităţii, iar realitatea o proiecţie a viselor." - Sigmund Freud

Se știe din psihologie că sunt două tipuri de stări prin care mintea umană își poate manifesta existența. Acestea sunt starea de veghe și starea de somn. Cu alte cuvinte, mai pe înțelesul tuturor, atunci când ești treaz și atunci când dormi. Bineînțeles că mai există și stări alterate ale conștiinței, numite în domeniul spiritualității ca niveluri avansate ale minții, stări obținute în urma multor ani de meditație și practici spirituale. Unii folosesc droguri ca să ajungă la astfel de stări. De exemplu, vechii șamani din Peru foloseau și încă folosesc ayahuasca pentru "a intra în contact cu zeii", o băutură cu proprietăți enteogene preparată din ierburi locale, având proprietăți halocinogene și modificări ale conștiinței.
Nu există o definiție concretă a realității sau a visului. Cert este că de când lumea, mulți încercau oarecum să fugă de realitate. Acest lucru se poate observa cel mai bine în zilele noastre. Dependența de alcool, fumat sau droguri nu e doar un simplu viciu sau obișnuință proastă. Majoritatea acestor oameni au avut parte în viețile lor de diverse traume peste care nu au putut trece, și astfel și-au găsit refugiul în viciile menționate. Mulți ani l-am urât pe tatăl meu pentru faptul că era alcoolic. Cu mintea mea de adolescent nu puteam înțelege ce avea pe suflet sau ce plăcere găsea în faptul că se îmbăta până nu mai știa absolut deloc de el. Dar odată, în timp ce era beat mort, l-am auzit strigând cu disperare și multă tristețe următoarele vorbe: "beau pentru că dacă îs beat măcar uit de toate problemele și nu mai știu nimic". A fost cred că prima dată când am simțit un fel de milă față de el.
Realitatea este fenomenul cel mai greu de suportat, în special pentru cei a căror viață nu este tocmai roz. Acești oameni au două opțiuni. Fie devin puternici și în același timp total indiferenți, fie își găsesc alinarea în tot felul de vicii. Tatăl meu și la fel și bunicul meu erau oameni care și-au găsit refugiul în alcool. Pentru ei realitatea era doar durere, dezamăgire și regret. Nu pot să spun că pentru mine viața e mai bună sau că văd lucrurile altfel decât o vedeau ei, doar că nu beau, dar în schimb am alte dependențe și vicii, tot la fel de nocive ca alcoolul.
Visele au loc atunci când omul adoarme. E ca o altă formă a realității, precum o lume paralelă. S-a speculat și ideea conform căreia în timpul visului spiritul se află într-un univers paralel. Sunt tot felul de idei, doar că nimic din toate acestea nu s-a putut dovedi. Până în prezent ne putem încrede doar în ceea ce a reușit știința să dovedească și să demonstreze. Cert este un singur lucru, și anume faptul că atunci când dormim visele durează doar câteva secunde. Noi când ne trezim avem impresia că toată noaptea am visat. E ceva ce sfidează oarecum bunul simț sau logica. Teoria oficială a viselor a acela că în timpul somnului creierul prelucrează toate informațiile și datele și astfel le proiectează cumva sub forma unor imagini mentale, imagini pe care noi le numim vise. Se știe că în creier sunt înregistrate și stocate absolut toate informațiile din viața unui om, tot ce ai auzit, ai văzut, ai făcut. Toate sunt codificate cumva în subconștient, iar în timpul somnului toate aceste informații sunt reluate și prelucrate, astfel creându-se ceea ce numim vis.
Oricare ar fi adevărul un lucru este clar: de multe ori evadăm din realitate în vis, iar altă dată așteptăm ca din vis să ne trezim la realitate. Stau de multe ori și mă întreb că oare ce este coșmarul. Oare este un vis urât sau o realitate urâtă? Dacă am un vis urât reușesc să mă trezesc și mă liniștesc după aia și spun că a fost doar un coșmar. Dar dacă am o viață urâtă și sunt obligat să îndur zi de zi o realitate mizerabilă, atunci oare cum mă pot trezi dintr-un astfel de coșmar? Adormind? Dar dacă am probleme de somn? Aici e dilema. E un paradox care nu prea respectă bunul simț.
În vise reușesc să fiu mereu stăpân pe mine, ceea ce în realitate îmi scapă mai tot timpul. În vise de cele mai multe ori eram împreună cu persoana de care mă îndrăgosteam, iar când mă trezeam era adevăratul coșmar căci realizam că totul era doar un vis, deci o iluzie, o dorință imposibilă. Să nu uităm că multe dintre cele mai mari idei din lume s-au născut în timpul somnului. Din vise mulți oameni au extras informații care mai târziu s-au materializat sub forma unor opere de artă, invenții și capodopere de genii. Mulți oameni și-au găsit cumva refugiul în vise, ceea ce nu puteau face în realitate. Somnul vindecă, mai ales când ai și alcool la bord sau ceva pastile.
Starea de veghe și starea de somn sunt precum două universuri paralele în care ne refugiem după bunul plac. Pentru unii somnul e odihnă, iar pentru alții e refugiu, uitare de griji și evadare. Pentru unii realitatea e bucurie, iar pentru alții un chin insuportabil. Fiecare alege conform propriilor posibilități și limitări. Sau poate că nu e o alegere, ci o formă de predestinare. Aș vrea să închei articolul cu un citat de-al lui Ovidiu Kerekes, care a spus în felul următor: "visul este o realitate, dar realitatea nu este un vis".

Vaița ca o tragedie comică

“Într-o zi, cineva te va distruge atât de tare, încât vei deveni imposibil de distrus.” - Joker

Se spune că nu ști ce ai avut până nu ai pierdut acel ceva, sau pe acel cineva. Adevărul e că ai știut mereu ce ai, sau pe cine, doar că te gândeai că nu o vei pierde niciodată. Viața e o continuă dramă, precum o piesă de teatru, în care actorii sunt toți muritorii de rând. Până și faptul că ști că ești un simplu muritor de rând te duce la disperare. Unde sunt zeii? Unde sunt nemuritorii? Care-i faza cu toată nebunia din jur? Am încetat să mai caut după monștrii sub pat când am realizat că aceștia trăiesc în mine. Viața se pare că a fost inventată pentru oamenii mediocri. Aceștia sunt miserupiștii care nu dau doi bani pe lucrurile esențiale. Le place să se zbată pentru una sau alta, să-și otrăvească existența, risipind nisipul din clepsidră fără milă.
Majoritatea semenilor mei își urmează instictele primare, adică își fac rost de hrană și caută să se reproducă. Ce viața irosită mi se pare să faci ceea ce te-a programat natura. De ce trebuie să îți asculți tiparul genelor, instictele și toate porcăriile din subconștient? De ce nu poți să faci pur și simplu ceea ce vrei să faci cu adevărat? Mereu am privit cu groază căsnicia, familia și toate convențiile sociale. Mi se pare inuman ca un om nefericit să încerce să mimeze fericirea, și pe lângă toate acestea să-și mai și trimită mai departe toate suferințele, dezamăgirile și bolile unui posibil urmaș. Ar fi o crimă!
Cei mai mulți preferă să alerge în stângă și în dreapta, căutând faima și succesul. Banul a devenit un fel de zeu modern, pentru care majoritatea și-au vândut și sufletele. Lăcomia e în firea omului, căci cu cât ai mai mult cu atât vrei mai mult. Bogatul niciodată nu vede fundul sacului, la fel cum săracul niciodată nu va vedea farfuria plină. La dracu cu toate diferențele sociale!
În ultimul timp prefer să-mi scriu gândurile în loc să le spun cuiva față în față. Stiloul este cea mai puternică armă, mai tare decât sabia. Vocea neauzită este cea mai puternică întotdeauna. În nopțile în care n-am plâns sau nu am privit sobru tavanul, am stat și am vorbit cu mine. Eu cu mine, eu cu mintea mea, două entități care au trecut împreună prin atâtea. Atâta timp cât știu că mă am pe mine nu sunt singur. Se zice că de prea mult timp e prea mult rău și e timpul să fie bine. Mi s-a spus că soarele va răsări cândva și pe strada mea, dar dacă nu atunci va apune.
M-am obișnuit să-mi ling singur rănile, precum un câine vagabond de pe stradă. În locul unor posibilități sau fantezii, eu am realitatea trecutului meu, nu doar a muncii și a iubirii mele, ci în mare parte a suferințelor îndurate cu demnitate. Suferințele mele sunt trecutul meu. Suferințele mele sunt lucrurile de care mă simt cel mai mândru, cu toate că nu sunt lucruri de invidiat. Am dus suferința la nivel de artă, căci am învățat să sufăr în tăcere.
Trupul meu este pământul în timp ce lacrimile mele sunt oceanele. Mintea mea e metafizică, iar direcția mea e neantul sau nimicul absolut. Mă îndrept înspre acolo de unde am venit, adică niciunde. Ceea ce nu te omoară nu te face mai puternic, ci te face pur și simplu un ciudat. Ciudații nu sunt ca restul, ei au ieșit de mult din turmă, fără să se teamă de ciobani sau de lupi. Ciudații sunt nonconformiști, rebeli și sufletiști. Ciudații sunt ciudați.
Farmecul vieții e doar pentru omul de rând. Pentru mine totul e doar un basm inventat pentru naivi și creduli. Realitatea e alta, iar faptele vorbesc pentru asta. Lupta nu se dă între bine și rău. Și cei buni se luptă între ei, la fel cum și cei răi. Și ce e mai rău în toată povestea asta cu basmul? Că ști nu că ai unde să te duci dar parcă totuși te-ai duce undeva... Și în toată această dramă tragică te trezești într-o zi că ești ca un clovn, cu râsul gol, fără sentimente și cam imposibil de doborât. Și parcă toată tragedia de a exista a ca o comedie, sau comedia existenței e ca o tragedie.

Scrisul - o formă de eliberare și refugiu

"Despre viață nu se poate scrie decât cu un toc înmuiat în lacrimi." - Emil Cioran

Niciodată nu mă gândeam la faptul că o să ajung cândva să scriu. De mic copil priveam scrisul ca pe ceva lipsit de rost. Mai ales scriitorii de romane și nuvele mi se păreau oamenii cei mai plictisitori. Așa vedeam treburile când eram copil. Dar iată că vremurile s-au schimbat. În zilele noastre am ajuns să fiu și eu unul dintre acei oameni plictisitori. Mulți din cercul meu de cunoscuți probabil că nu văd faptele mele cu ochi buni, în special cei însetați după carieră și succes. Nu știu dacă mă pot considera un scriitor pe bună dreptate, pentru că nu am scris nimic concret, o carte sau ceva de genul, doar niște articole într-un jurnal virtual (pe acest blog) cu ideile mele filozofice. Financiar vorbind nu-mi permit să public o carte în format fizic, deși mi-ar place, iar pe de altă parte când mă gândesc la toate umblăturile și treburile de rezolvat și la toată birocrația, mă iau durerile de cap. În acele momente îmi amintesc cât de limitat sunt din cauza anxietății. Așa că mă mulțumesc cu această platformă online, unde pot scrie ce vreau eu, gratuit bineînțeles.
Primul meu articol pe acest blog am scris în 2011. Ce vremuri erau... Eram vioi pe vremea respectivă, și oarecum optimist. Nicidecum nu vroiam să scriu chestii, fantezii și nu știu minuni. Scopul blogului de la bun început era promovarea artelor marțiale chinezești. În același timp vroiam cumva sub o formă să mă promovez și pe mine ca practicant de Kung-Fu, din cauza asta am hotărât să dau numele blogului Modern Shaolin Warrior. Și iată că asta am și făcut, mai exact până în 2015 am scris doar despre arte marțiale, metode de antrenament, tehnici, ș.a.m.d., după care brusc a apărut o eroare pe pagină și blogul nu a mai funcționat. A trecut timpul astfel până în 2018 când am văzut că eroarea a fost remediată și totul funcționa normal. Treburile reveniseră la normal așa că puteam continua cu scrisul de articole. Doar că ceva s-a schimbat în acești ani de pauză. Schimbări radicale au avut loc. Interesul meu față de arte marțiale a început oarecum să scadă, în același timp am început din ce în ce mai tare să mă aprofundez în filozofie și cugetări. Tot în acele vremuri de inactivitate în scris mi s-au accentuat și depresiile și stările de anxietate, datorită unor probleme personale. Am ajuns să mă interiorizez din ce în ce mai mult pe zi ce trecea, iar scrierea a început să devină principala metodă de dezlănțuire ca să mă exprim astfel.
După cum am spus, am început din nou să scriu din 2018, doar că temele abordate nu mai prea aveau legătură cu artele marțiale sau chiar deloc. Am început să scriu tot mai multe despre ideile mele filozofice. Mai nou scriu despre stările mele mentale, influențate în același timp tot de viziunile mele filozofice. Cu alte cuvinte, la origini acest blog era cartea virtuală al unui tânăr practicant de arte marțiale, iar pe parcurs a ajuns să fie un fel de jurnal al unui filozof melancolic și depresiv. Am uitat să precizez că în ultimul timp scriu și poezii, ceea ce nu credeam niciodată că voi face.
După toate schimbările de pe acest blog, temele abordate, schimbate sau date uitării, tot ce pot spune e faptul că am ajuns să mă regăsesc cumva în arta scrisului. Găsesc o oarecare formă de liniște, ca să spun așa, în momentul în care încep să-mi scriu gândurile, chiar dacă de cele mai multe ori aceste gânduri sunt întunecate. În viața personală mi destul de greu să comunic cu oamenii. Sunt o fire foarte închisă și retrasă. Am puțini prieteni, poate chiar din ce în ce mai puțini. Sincer să fiu nici nu simt nevoia de mulți oameni în jurul meu, ajung două sau trei persoane.
Scrisul pentru mine e ca o terapie. Prin faptul că scriu, atât în activitatea scrisului cât și prin articolele pe care le scriu, simt și conștientizez că sunt cu adevărat ceea ce sunt. Oarecum locul meu nu e în acest secol ciudat. Trebuia să trăiesc în urmă cu 150-200 de ani. Mereu am fost fascinat de anii 1700-1800. Mult mai mult mi-ar fi plăcut să pot trăi atunci decât în modernismul actual. Aceste vremuri pe care le trăim cu toții nu sunt pentru oamenii ca mine. Cei ca mine sunt melancolici, nostalgici, singuratici. Trăim în trecutul de mult apus și nicidecum nu suntem vizionarii unui viitor incert. Nu suntem capabili să construim relații care să ducă spre căsnicie, avem probleme și cu treburile intime. Nu suntem făcuți să fim parteneri sau părinți. Cei ca mine sunt făcuți să se gândească la toate acele lucruri pe care alții le refuză sau nu le văd rostul, după care cu toate cunoștințele acumulate rămâne să recunoaștem faptul că nu avem nici un fel de viitor sau carieră. După toate acestea încercăm să realizăm totuși ceva frumos, și anume, toată suferința acumulată de-a lungul anilor încercăm să o transpunem în artă. În cazul de față e vorba de scris. Eu scriu ca să mă eliberez de toată tensiunea acumulată și oarecum și de suferință, alții pictează, alții sculptează, alții compun muzică, ș.a.m.d. După cum am mai spus de mai multe ori, arta e singura salvare din groaza existenței.
Existența înseamnă suferință, doar pentru oamenii mediucrii e fericire și plăcere. Pentru un om cu spiritul evoluat sau cu un intelect mult prea peste medie, existența nu e altceva decât îndurarea unui ger cumplit, așteptarea unei primăveri de mult promise dar care se tot amână. Scrisul pentru mine e forma prin care comunic, atât cu mine însumi cât și cu lumea întreagă. Sunt conștient de faptul că foarte puțină lume îmi citește articolele, și în același timp sunt conștient și de faptul că foarte puțină lume e de acord cu ideile mele. Dacă toți te adoră și te iubesc atunci e o problemă. Mai bine criticat. Mereu m-am considerat realist, iar scrierile mele, care de cele mai multe ori sunt întunecate, nu fac altceva decât să descrie realitatea, așa cum eu o percep. Sunt conștient că nu voi deveni celebru datorită faptului că scriu filozofie pe un blog. Nu urmăresc faima și succesul. Ceea ce urmăresc e doar transmiterea ideilor mele. Sunt un filozof modern, un liber cugetător melancolic, care nu-și găsește locul și rostul în această lume și în aceste timpuri, dar care totuși își expune arta pentru public, chiar dacă aceasta pare morbidă.

Fantome

Fantome


Am văzut fantome,
Plutind în derivă,
Pierdute printre stele,
Adunate sub lună plină.

Am văzut fantome,
Cerșind iertare și milă,
Plângând în grup precum o copilă,
Disperate de chinurile grele.

Bântuind toată noaptea,
Prin păduri și cimitire,
Negăsind niciodată liniștea,
Da! Sunt fantome.

Transparente în corpuri,
Chinuite în gânduri,
Am văzut fantome,
Și eram și eu una din ele.