Se spune că nu ști ce ai avut până nu ai pierdut acel ceva, sau pe acel cineva. Adevărul e că ai știut mereu ce ai, sau pe cine, doar că te gândeai că nu o vei pierde niciodată. Viața e o continuă dramă, precum o piesă de teatru, în care actorii sunt toți muritorii de rând. Până și faptul că ști că ești un simplu muritor de rând te duce la disperare. Unde sunt zeii? Unde sunt nemuritorii? Care-i faza cu toată nebunia din jur? Am încetat să mai caut după monștrii sub pat când am realizat că aceștia trăiesc în mine. Viața se pare că a fost inventată pentru oamenii mediocri. Aceștia sunt miserupiștii care nu dau doi bani pe lucrurile esențiale. Le place să se zbată pentru una sau alta, să-și otrăvească existența, risipind nisipul din clepsidră fără milă.
Majoritatea semenilor mei își urmează instictele primare, adică își fac rost de hrană și caută să se reproducă. Ce viața irosită mi se pare să faci ceea ce te-a programat natura. De ce trebuie să îți asculți tiparul genelor, instictele și toate porcăriile din subconștient? De ce nu poți să faci pur și simplu ceea ce vrei să faci cu adevărat? Mereu am privit cu groază căsnicia, familia și toate convențiile sociale. Mi se pare inuman ca un om nefericit să încerce să mimeze fericirea, și pe lângă toate acestea să-și mai și trimită mai departe toate suferințele, dezamăgirile și bolile unui posibil urmaș. Ar fi o crimă!
Cei mai mulți preferă să alerge în stângă și în dreapta, căutând faima și succesul. Banul a devenit un fel de zeu modern, pentru care majoritatea și-au vândut și sufletele. Lăcomia e în firea omului, căci cu cât ai mai mult cu atât vrei mai mult. Bogatul niciodată nu vede fundul sacului, la fel cum săracul niciodată nu va vedea farfuria plină. La dracu cu toate diferențele sociale!
În ultimul timp prefer să-mi scriu gândurile în loc să le spun cuiva față în față. Stiloul este cea mai puternică armă, mai tare decât sabia. Vocea neauzită este cea mai puternică întotdeauna. În nopțile în care n-am plâns sau nu am privit sobru tavanul, am stat și am vorbit cu mine. Eu cu mine, eu cu mintea mea, două entități care au trecut împreună prin atâtea. Atâta timp cât știu că mă am pe mine nu sunt singur. Se zice că de prea mult timp e prea mult rău și e timpul să fie bine. Mi s-a spus că soarele va răsări cândva și pe strada mea, dar dacă nu atunci va apune.
M-am obișnuit să-mi ling singur rănile, precum un câine vagabond de pe stradă. În locul unor posibilități sau fantezii, eu am realitatea trecutului meu, nu doar a muncii și a iubirii mele, ci în mare parte a suferințelor îndurate cu demnitate. Suferințele mele sunt trecutul meu. Suferințele mele sunt lucrurile de care mă simt cel mai mândru, cu toate că nu sunt lucruri de invidiat. Am dus suferința la nivel de artă, căci am învățat să sufăr în tăcere.
Trupul meu este pământul în timp ce lacrimile mele sunt oceanele. Mintea mea e metafizică, iar direcția mea e neantul sau nimicul absolut. Mă îndrept înspre acolo de unde am venit, adică niciunde. Ceea ce nu te omoară nu te face mai puternic, ci te face pur și simplu un ciudat. Ciudații nu sunt ca restul, ei au ieșit de mult din turmă, fără să se teamă de ciobani sau de lupi. Ciudații sunt nonconformiști, rebeli și sufletiști. Ciudații sunt ciudați.
Farmecul vieții e doar pentru omul de rând. Pentru mine totul e doar un basm inventat pentru naivi și creduli. Realitatea e alta, iar faptele vorbesc pentru asta. Lupta nu se dă între bine și rău. Și cei buni se luptă între ei, la fel cum și cei răi. Și ce e mai rău în toată povestea asta cu basmul? Că ști nu că ai unde să te duci dar parcă totuși te-ai duce undeva... Și în toată această dramă tragică te trezești într-o zi că ești ca un clovn, cu râsul gol, fără sentimente și cam imposibil de doborât. Și parcă toată tragedia de a exista a ca o comedie, sau comedia existenței e ca o tragedie.
No comments:
Post a Comment