Supraviețuire

"Tigrul nu supravieţuieşte fără junglă, dar nici jungla fără tigru." - proverb cambodgian

Stau de cele mai multe ori și observ toată această derulare a vieții, constatând cu stupoare faptul că în timp ce pentru unii ziua e rutină sau o oarecare formă de plăcere, pentru alții e doar despre supraviețuire. Supraviețuirea se poate defini prin mai multe moduri. Putem vorbi despre supraviețuire din perspectivă socială, mă refer aici la sărăcie și la efectele ei cumplite. Mai putem vorbi despre supraviețuire și pe plan profesional, atunci când ești nevoit să accepți un loc de muncă solicitant sau extenuant, din cauză că pur și simplu nu ai ocazia să faci altceva. Într-o astfel de situație putem spune că individul abia așteaptă să treacă ziua sau programul de lucru ca să poată spune că a supraviețuit. Mai putem vorbi despre supraviețuire și din perpectivă filozofică. În această cauză, individul, sau filozoful, este acela pentru care întreaga existență se referă la supraviețuire, nu doar din perspectivă socială sau profesională, ci pe plan existențial. Putem afirma faptul că pentru o astfel de persoană, existența în sine e o povară grea de dus, iar fiecare apus de soare nu e altceva decât o zi supraviețuită.
Nu știu dacă supraviețuitorii războaielor, atentatelor teroriste, sau ale oricărei alte forme de cruzime, sunt norocoși sau erau la locul și momentul potrivit. Nu știu dacă o astfel de supraviețuire este ceva ce ține de noroc sau de destin. Cert este faptul că oricine se simte un supraviețuitor, indiferent din ce cauze, trebuie să treacă prin diverse greutăți și încercări. Viața e făcută în așa fel încât să îi tortureze pe cei mai vulnerabili, iar dintre aceștia cei care sunt și mai vulnerabili sunt primii care pică. Viața nu e dreaptă și nici nu va fi vreodată. Toate vorbăriile despre dreptate sau virtute nu sunt altceva decât vorbe goale, vorbe cu care unii și-au umplut capetele, supraviețuind astfel vremurilor în care trăiau. În ziua de azi nu mai poți să fi un mare virtuos, căci vei ajunge călcat în picioare și de către cel mai inocent copil din vecini. Cei care supraviețuiesc sunt supraviețuitorii și punct.
Ce povară grea pe umerii ființelor umane, toată această abordare a vieții, cu greutățile și nenorocirile ei, ca la final să putem spune că am supraviețuit. Dar oare chiar am supraviețuit? Sau ziua ce vine iarăși se reia de la capăt întreg procesul de tortură, totul fiind doar o altă zi despre supraviețuire. Cu timpul, viața devine o rutină plictisitoare sau suprasolicitantă, nemaiavând nici un fel de farmec. Tot ce se petrece în jur devine atât de sinistru, atât de aiurea, încât e nevoie de un întreg arsenal de tehnici de supraviețuire ca să putem face față încercărilor și provocărilor.
Personal vorbind, pe zi ce trece mă simt din ce în ce mai scârbit de această lume și de tot ce se întâmplă. Aș vrea să fiu o flacără imensă și să mă transform într-un foc mistuitor, astfel încât să pârjolesc toată mizeria din lume. Pentru ce ne trebuie nouă toate nebuniile de invenții pe care le-am creat de-a lungul vremurilor? La ce ne folosește toată tehnologia când în mare parte doar rău facem cu ea? De ce nu ne putem retrage în pustietate și să trăim ca acum mii de ani? Am supraviețui în armonie cu natura atunci. Pentru ce ne trebuie fabrici, societate, guverne și oameni care exploatează alți oameni? Sunt ferm convins că toți deștepții și progresiștii o să sară în sus de ciudă, acuzându-mă de faptul că sunt un demodat ciudat cu probleme de anxietate socială. Indiferent cât de ciudat sau de demodat sunt, dar măcar am curajul să vorbesc (sau mai exact să scriu) despre tot ceea ce mă doare și tot ce simt.
Nu trăiesc viața la fel cum o trăiesc marea majoritatea cunoscuților mei, nici n-o savurez în felul în care o fac ei. În loc să spun că trăiesc, prefer să spun că supraviețuiesc, zi de zi. Alunec de pe o zi pe alta, la fel cum filele zboară din calendar. Seară de seară mă prăbușesc extenuat în pat, stând pe gânduri că oare viața asta e chiar un miracol sau mai degrabă un blestem. Oricum aș încerca nu reușesc nicidecum să-i înțeleg pe toți optimiștii și oamenii veseli. Aceștia, cuprinși de propria lor mediocritate, pur și simplu nu pot înțelege non-sensul acestei existențe și parcă toată ignoranța lor e ca un fel de scut împotriva agresivității existențiale. Dacă eram mai prost atunci eram fericit. Dar iată că nu sunt nici prost și nici fericit, ci doar un amărât de supraviețuitor.

Insatisfacție

"Omul simte bucurie și în durere." - Homer

Nu știu ce e bine și ce e rău pe lumea aceasta. Nu știu ce e corect și ce e fals. Nu știu nimic și nici nu mă interesează. Ce blestem o fi pe capul unora de a nu se simți bine nicăieri? Nici cu soare, nici fără soare, nici cu oameni și nici fără oameni. A nu avea habar despre cum e buna dispoziție, iată un lucru extraordinar. Cei mai nefericiți oameni sunt aceia care n-au dreptul la inconștiență. Cunoașterea nu aduce fericire, s-a spus asta de mii de ori. Și iată că se adeverește faptul că cei mai chinuiți oameni sunt oamenii mult prea inteligenți în comparație cu masele de mediocri și ignoranți. A trăi într-o stare veșnică de încordare de cunoaștere înseamnă a fi pierdut pentru viață.
Întotdeauna i-am admirat pe marii oameni din legendele de altă dată, care au realizat mari idealuri, care au reușit să întruchipeze perfecțiunea. Isus, Buddha, regele Arthur, Hercules, ș.a.m.d., sunt doar câțiva dintre cei de pe listă. Dar iată că un astfel de ideal e imposibil de realizat, din cauza asta aceste personaje sunt atât de legendare. A vorbi despre ceva e una, dar a și face acel ceva e deja cu totul altceva. Și până la urmă ce este omul? Un biet animal suspendat între viață și moarte, condamnat la suferință.
Personal îmi dau demisia din omenire. Nu mai pot și nici nu mai vreau să fiu om. Oare ce aș putea realiza dintr-o astfel de poziție? Să lucrez o viață întreagă? Să fac ceva ce nu-mi place? Să nefericesc vreo fată? Să activez pentru realizarea idealului moral? Vreau doar să exist și nimic mai mult. Vreau să fiu aer, invizibil, de neobservat, dar totuși util. Ce să mai aștept de la lumea aceasta? Nimic interesant.
În momentul de față, nu cred în absolut nimic și n-am nici o speranță. Mi se pare lipsită de sens întreaga realitate și cam tot ceea ce dă farmec vieții. Etichetele oamenilor nu mai sunt arme împotriva mea, așa că nu-mi pasă de ele. Nu mai am senzația trecutului, nici dorința viitorului, iar despre prezent tot ce pot spune e că are gust de otravă pură. Am ajuns să realizez ceea ce s-ar putea chema insatisfacția supremă.
Poate că am ajuns pe culmile disperării, poate sunt nebun, sau poate că abia acum încep să o iau razna. Vorbesc și scriu despre lucruri la care alții nici nu au curaj să se gândească. Îmi recunosc de față cu toată lumea nefericirea, în timp ce majoritatea doar mimeaza fericirea. Ce să mai pot oferi oare? Alții au fost puși pe cruce și tot nu s-a schimbat nimic de mii de ani. Ce poate să facă atunci unul ca mine?
Atâta confuzie, nebunie și haos este în mine încât nu știu cum de o ființă umană poate să le suporte. Sunt o formă de viață, o ființă, rămasă de la începuturile lumii, care a reușit să absoarbă întreg haosul din univers și în care încă toate nebuniile primordiale își fac jocul. Eu sunt totul și în același timp nimic. Sunt contradicția absolută, nebunia fără de margini. Sunt omul care în ultima clipă de viață va zâmbi în fața intrării în neantul absolut. Voi râde în agonia finală și o să vomit din mine toată insatisfacția acumulată. Ultima mea clipă de tristețe va fi primul moment de fericire.

Nonconformismul - Curajul de a nu fi pe placul lumii

"Ce-ţi pasă dacă ceilalţi te iau drept ţicnit?! E bine să te simţi ţicnit, nonconformist şi plin de viaţă." - Colin Turner

Majoritatea oamenilor consideră că cei care gândesc diferit sunt niște ciudați. În loc de ciudat putem folosi și cuvinte precum eretic, rebel sau extravagant. Dar dintre toate, cel mai perfect cuvânt care ar putea descrie subiectul articolului este acela de nonconformist. Un cuvânt lung și greu de digerat de către unii. Nonconformistul, așa cum spune și numele, este acela care nu se conformează. E ca un fel de rebel, care refuză mentalitatea de turmă, acceptând în schimb să trăiască conform propriei sale viziuni. Mai are rost să recunosc sau nu? Sunt un nonconformist!
Se spune că trăim în epoca democrației (sau mai bine zis în capitalismul deghizat în democrație, lupul deghizat în oaie) așa că avem dreptul de a alege cine și ce să fim. În aceste vremuri, și nu numai, putem fi ceea ce vrea sistemul sau ceea ce ne dorim noi. Pot să fiu un roboțel, sclav modern pe plantațiile corporațiilor, sau pot să fiu un om liber. Uneori putem alege, alteori nu prea. Ideea e că oriunde ești și orice ai face, toate acestea pot fi doar așa de dragul de a te afla în treabă, dar în interiorul tău adevărata ta natură mereu va fi prezentă. Nimeni nu-ți poate șterge din minte ceea ce ești. Asta este ceea ce unii nu pot pricepe.
În zilele noastre e la modă să facem toate porcăriile ce face majoritatea mediocră. Trebuie să purtăm hainele care sunt la modă. Trebuie să avem neaparat un job, căci altfel ești un nimeni în drum și plin de praf. Trebuie să ai mașină, sau măcar permis de conducere. Trebuie să ai pagină de facebook, căci altfel nu exiști. Trebuie, trebuie și trebuie. Toate acestea doar așa de dragul modei și al obiceiurilor moderne. Să nu cumva să încerci să încalci aceste lucruri sfinte din zilele noastre, că atunci repede apare pe tine eticheta de ciudat. Termenul de nonconformist nici măcar nu există în limbajul imbecililor care știu doar replicile de pe facebook.
Am uitat să specific faptul că în acest articol când vorbesc despre nonconformism mă refer strict la semnificația filozofică al termenului. Nu includ în nonconformism dereglații care promovează mișcări precum LGBT, sau progresiștii care calcă în picioare orice valoare doar de dragul viitorului globalist în care ei văd farmecul. După părerea mea, nonconformist este acela care are curajul să iasă din turmă, fără teama de consecințe. Mă refer strict la gândire. De exemplu, nu sunt de acord cu planificarea sistemului conform căreia trebuie să muncim 8 ore. Mi se pare nedrept faptul că trebuie să îmi petrec toată viața făcând ceva ce nu-mi place și care nici nu mă interesează, doar de aia că așa vor alții. 5 sau 6 ore ar fi mai mult decât suficient. Nu dau doi bani pe carieră și succes, și pe restul ideilor moderne promovate cu atâta entuziasm. Libertatea personală și liniștea sufletească sunt cele mai importante. Dacă ai curajul să afirmi asta în mod public atunci ești un nonconformist.
Nonconformismul este curajul de a spune tot ce ai pe suflet. Este curajul de a nu fi pe placul celorlalți. De exemplu toți ăștia moderni, cu faima și succesul lor cu tot, au curajul să recunoască cum se luptă cu stările invazive și întunecate precum depresia sau insomnia? Eu am curajul să recunosc. Și mai am curajul să recunosc și faptul că sunt un nefericit depresiv și ratat. Dar ei oare au curajul să-și recunoască nefericirea? Sau măcar sunt conștienți de ea?
Nonconformismul nu e despre revoltă sau instigare la ceva rău. E pur și simplu recunoașterea unor idei cu care majoritatea nu ar fi de acord. Mulți acceptă toate obiceiurile moderne doar ca să nu fie priviți ca niște demodați sau țărani. Asta este cea mai pură formă de ipocrizie. Poți să îi minți pe cei din jurul tău, dar nu și pe tine. După cum spuneam, a fi un nonconformist nu înseamnă a fi un rebel obraznic, lipsit de orice moralitate și scrupule. Nu! Din contra. Înseamnă exprimarea concretă a valorilor în care crezi, indiferent ce zic alții sau ce etichetă ți-ar pune, dar în același timp respectând și opinia celorlalți. Cei care au avut o gândire diferită au fost mai tot timpul cei care au schimbat lumea.

Omul din spatele măștii

"Numai de unul singur ai de ce să te temi: de tine însuţi când te priveşti în faţă." - Nicolae Iorga

Mă consider un mare observator al mediului din jurul meu. Sunt precum un prădător pasiv care doar privește și studiază atent, fără să atace însă. Ceea ce am observat de-a lungul carierei mele de observator-privitor, este acela că în jurul nostru se manifestă o imensitate de falsitate. E prea multă prefăcătorie cu alte cuvinte. E un fel de teatru ca să spun astfel. Fiecare joacă rolul unui actor stupid, fie de voie bună, fie împins de soartă. De cele mai multe ori, forțați de împrejurimi, ajungem să fim actorii unui teatru ieftin. Acest teatru ieftin este viața, existența.
După cum spuneam, îmbrăcăm costumele unor actori și ne prefacem că totul merge perfect, doar de dragul aparențelor. Mimăm fericirea și cam tot ce ține de așa-zisa viață bună. Nu mi rușine să recunosc că sunt și eu unul dintre somnambulii care mint atunci când strigă cu vitejie faptul că ei nu dorm. Și eu sunt o astfel de ființă pierdută. Toată viața asta mi se pare atât de lipsită de sens și de farmec încât am ajuns de voie bună să accept o minciună sau o iluzie, doar ca să pot supraviețui. E ca un scut împotriva realității, o umbrelă contra unei ploi infinite de durere. E masca pe care o port zi de zi. În fiecare dimineață mi-o pun pe față, iar seara o dau jos.
Această mască mă ajută să îmi ascund tot ce mă doare, sau tot ceea ce nu vreau ca alții să știe sau să observe. De cele mai multe ori în spatele unui zâmbet plăcut (sau prefăcut mai degrabă) se ascunde o suferință teribilă și un chin de nesuportat. Dar cu toate acestea e bine ca lumea să nu știe. Ce noroc că s-au inventat astfel de măști care să ascundă cam tot ce doare.
Și oricât de mult ai dormi, nici măcar o zi întreagă de somn nu te poate odihni așa cum trebuie atunci când sufletul e cel obosit. Am ajuns ca fiecare gest de-al meu, până și cel mai nesemnificativ, să fie doar de dragul aparențelor. Totul e teatru, iar eu am învățat să-mi joc rolul atât de minunat.
Nu vorbim cu toții aceeași limbă, dar durerea o percepem la fel. Nimic nu doare mai tare pe lumea asta decât însuși durerea în sine. Și cu toate că pentru mine viața e un chin, tot nu pot să renunț la ea. Până și cea mai mare mizerie își are frumusețea ei.
E o naivitate stupidă să credem că într-o zi totul va fi bine. Nu are ce să fie bine sau să se termine cu bine atunci când totul merge rău. După o tinerețe pierdută și o viață de adult distrusă te mai poți aștepta la o bătrânețe fericită? Eventual la senilitatea absolută. Și cu toate că sunt conștient de faptul că de ceva timp tot mai în jos alunec, am ajuns oarecum să savurez acest picaj. Așa de bine am învățat să mă prefac încât până și atunci când sufăr parcă o fac din plăcere. Asta înseamnă să porți blestemata aia de mască pentru foarte mult timp. Lipsa de comunicare naște adevărați monștri, indiferent că e vorba de comunicarea din familie sau din societate.
Tare aș vrea să pot vorbi doar de bine, dar din păcate nu se poate. Tot ce spun aici și acum e realitatea, așa cum o percep eu. Și ceea ce percep eu mi se pare absolut. Sunt convins că nu sunt absolut nimic în univers, dar simt că singura existență reală este a mea. Deși simt că pentru mine tragedia mea este cea mai mare tragedie din istorie - mai mare chiar decât prăbușirile de împărați, regi sau celebrități - totuși am sentimentul totalei mele nulități și insignifianțe. Sincer să fiu, chiar nu știu pentru ce trăiesc și de ce nu încetez să trăiesc. Probabil răspunsul este în iraționalitatea vieții, care menține viața fără motive.
Niciodată n-am plâns de față cu nimeni. Masca mereu m-a protejat. Am reușit să par stăpân mereu pe situație, cu toate că de cele mai multe ori în interior mă prăbușeam. Adevărul este că n-am plâns pentru că toate lacrimile mele s-au transformat în gânduri. Apoi gândurile au devenit rânduri. Rândurile au devenit articole. Și nu sunt oare toate aceste articole mai amare decât lacrimile?

Compunere despre descompunere

"În ciuda reputaţiei mele morbide, am într-adevăr inima unui copil mic; am păstrat-o într-un borcan, pe biroul meu." - Robert Bloch

Atâta timp cât eu exist lumea aceasta n-are nici un sens. Cum ar putea o ființă cu o infinitate de nefericire pe umeri să mai creadă într-un anume sens al vieții? Ce plăcere poate să găsească unul ca mine în această lume? De unde și până unde? Dacă universul a permis să apară un exemplar uman de tipul meu, aceasta înseamnă că tot ce e în jurul nostru nu e altceva decât o imensitate de imperfecțiune condamnată la o decădere iminentă. Cine mai crede că există un sens în toată această harababură ori visează cu ochii deschiși, ori este prost.
Bestialitatea vieții m-a lovit din plin, fără milă, mi-a tăiat aripile din plin zbor și mi-a furat toate bucuriile la care aveam tot dreptul. Tot ceea ce am iubit și am venerat cândva, azi nu e decât o ruină, condamnată degradării eterne. Sângele ce-mi curge prin vene e precum veninul de șarpe, efectul fiind ruginirea trupului din exterior. Dulce degradare. Se răspândește precum rugina, cuprinzând treptat toată ființa. Am ajuns la concluzia că oamenii cei mai frământați, care sunt mult peste mediocritatea obișnuită din societate, sunt meniți prăbușirii. Există experiențe cărora nu le mai poți supraviețui. Orice ai face după ele, simți cum nu mai poate avea nici o semnificație. Căci după ce ți-ai atins limitele, acele margini periculoase, ajungi în punctul în care gesturile zilnice și obișnuințele își pierd orice farmec. Dacă totuși trăiești, aceasta se datorează capacității de obiectivare prin care te eliberezi, prin scris, de acea încordare infinită. Creația este o salvare temporară din ghearele morții. La fel și arta.
Am ajuns în punctul acela morbid în care am devenit conștient de faptul că am nevoie de o iluzie conștientă pentru a putea supraviețui. Îmi fac umbrelă dintr-o minciună, doar de dragul de a supraviețui și de a face față tuturor presiunilor. Aceste iluzii pozitive sunt de-a dreptul deprimante, dar din păcate lucrurile stau atât de prost încât doar o iluzie sau o minciună mă mai poate salva. Cât de departe sunt toți și toate. Câte strigăte neauzite se înalță spre cer. Și totul degeaba...
Simt cum trebuie să mă dezintegrez din cauza a tot ce-mi oferă viața și perspectiva morții. Simt că mor de singurătate, de iubire, de disperare, de ură și de tot ce această lume îmi oferă sau îmi fură. Sunt oameni cărora le este dat să guste numai otrava din lucruri, pentru care orice surpriză este o surpriză dureroasă și orice experiență un nou prilej de tortură. Cine poate să precizeze că o oarecare persoană suferă mai mult decât mine sau că Isus Cristos a suferit mai mult decât noi toți? Gândiți-vă la toți acei nefericiți arși pe rug, la toți ciumații, victime ale războaielor. Adevărul este că pe nimeni nu-l poate mângâia în clipele de agonie gândul că toți sunt muritori, precum în suferință nimeni nu va găsi o consolare în suferința trecută sau prezentă a altora. Suferința este o stare de chin și singurătate interioară în care nimic din afară nu poate ajuta.
E ciudat că la o vârstă atât de tânără (33 de ani) nu sunt interesat deloc de viață, ci mai degrabă mă simt atras de tot ceea ce oamenii obișnuiți ar numi morbid sau deprimant. De ce trebuie să facem tot ceea ce facem? De ce avem nevoie de prieteni, familie, locuri de muncă și societate? De ce nu ne putem retrage în pustietate, trăind în liniște, fără să avem de-a face unii cu alții. Simt cum prind glas în mine toate acele vise neîmplinite, speranțe spulberate și gânduri de mult abandonate. Urlă în mine toate aceste senzații. Sunt o combinație de durere, regrete și frustrări, un om care s-a suit pe vârful muntelui interzis, descoperind că nu-i nimic acolo.
Între dedicare de sine și sacrificiu nu e mare diferență, dar de la acestea până la autodistrugere e doar un pas. Mă plimb adesea într-un cimitir al viselor, un loc unde toate speranțele pălesc. Și dacă nu vorbesc e datorită faptului că tăcerea este cel mai puternic strigăt. Glasul meu neauzit se poate observa prin umbra ce târăsc după mine. Trăind viața într-o astfel de manieră, putem vorbi mai degrabă despre supraviețuire. Alunecând de pe o zi pe alta, prăbușindu-mă în gol mereu, e o adevărată catastrofă, un adevărat test de rezistență. E supraviețuire pură sub cea mai concretă formă. Și cu toate acestea trebuie să îmbrățișez tot întunericul din jurul meu, acceptând inacceptabilul și simțindu-mă fericit în toată această nefericire.