Nu știu ce e bine și ce e rău pe lumea aceasta. Nu știu ce e corect și ce e fals. Nu știu nimic și nici nu mă interesează. Ce blestem o fi pe capul unora de a nu se simți bine nicăieri? Nici cu soare, nici fără soare, nici cu oameni și nici fără oameni. A nu avea habar despre cum e buna dispoziție, iată un lucru extraordinar. Cei mai nefericiți oameni sunt aceia care n-au dreptul la inconștiență. Cunoașterea nu aduce fericire, s-a spus asta de mii de ori. Și iată că se adeverește faptul că cei mai chinuiți oameni sunt oamenii mult prea inteligenți în comparație cu masele de mediocri și ignoranți. A trăi într-o stare veșnică de încordare de cunoaștere înseamnă a fi pierdut pentru viață.
Întotdeauna i-am admirat pe marii oameni din legendele de altă dată, care au realizat mari idealuri, care au reușit să întruchipeze perfecțiunea. Isus, Buddha, regele Arthur, Hercules, ș.a.m.d., sunt doar câțiva dintre cei de pe listă. Dar iată că un astfel de ideal e imposibil de realizat, din cauza asta aceste personaje sunt atât de legendare. A vorbi despre ceva e una, dar a și face acel ceva e deja cu totul altceva. Și până la urmă ce este omul? Un biet animal suspendat între viață și moarte, condamnat la suferință.
Personal îmi dau demisia din omenire. Nu mai pot și nici nu mai vreau să fiu om. Oare ce aș putea realiza dintr-o astfel de poziție? Să lucrez o viață întreagă? Să fac ceva ce nu-mi place? Să nefericesc vreo fată? Să activez pentru realizarea idealului moral? Vreau doar să exist și nimic mai mult. Vreau să fiu aer, invizibil, de neobservat, dar totuși util. Ce să mai aștept de la lumea aceasta? Nimic interesant.
În momentul de față, nu cred în absolut nimic și n-am nici o speranță. Mi se pare lipsită de sens întreaga realitate și cam tot ceea ce dă farmec vieții. Etichetele oamenilor nu mai sunt arme împotriva mea, așa că nu-mi pasă de ele. Nu mai am senzația trecutului, nici dorința viitorului, iar despre prezent tot ce pot spune e că are gust de otravă pură. Am ajuns să realizez ceea ce s-ar putea chema insatisfacția supremă.
Poate că am ajuns pe culmile disperării, poate sunt nebun, sau poate că abia acum încep să o iau razna. Vorbesc și scriu despre lucruri la care alții nici nu au curaj să se gândească. Îmi recunosc de față cu toată lumea nefericirea, în timp ce majoritatea doar mimeaza fericirea. Ce să mai pot oferi oare? Alții au fost puși pe cruce și tot nu s-a schimbat nimic de mii de ani. Ce poate să facă atunci unul ca mine?
Atâta confuzie, nebunie și haos este în mine încât nu știu cum de o ființă umană poate să le suporte. Sunt o formă de viață, o ființă, rămasă de la începuturile lumii, care a reușit să absoarbă întreg haosul din univers și în care încă toate nebuniile primordiale își fac jocul. Eu sunt totul și în același timp nimic. Sunt contradicția absolută, nebunia fără de margini. Sunt omul care în ultima clipă de viață va zâmbi în fața intrării în neantul absolut. Voi râde în agonia finală și o să vomit din mine toată insatisfacția acumulată. Ultima mea clipă de tristețe va fi primul moment de fericire.
No comments:
Post a Comment