Stau de cele mai multe ori și observ toată această derulare a vieții, constatând cu stupoare faptul că în timp ce pentru unii ziua e rutină sau o oarecare formă de plăcere, pentru alții e doar despre supraviețuire. Supraviețuirea se poate defini prin mai multe moduri. Putem vorbi despre supraviețuire din perspectivă socială, mă refer aici la sărăcie și la efectele ei cumplite. Mai putem vorbi despre supraviețuire și pe plan profesional, atunci când ești nevoit să accepți un loc de muncă solicitant sau extenuant, din cauză că pur și simplu nu ai ocazia să faci altceva. Într-o astfel de situație putem spune că individul abia așteaptă să treacă ziua sau programul de lucru ca să poată spune că a supraviețuit. Mai putem vorbi despre supraviețuire și din perpectivă filozofică. În această cauză, individul, sau filozoful, este acela pentru care întreaga existență se referă la supraviețuire, nu doar din perspectivă socială sau profesională, ci pe plan existențial. Putem afirma faptul că pentru o astfel de persoană, existența în sine e o povară grea de dus, iar fiecare apus de soare nu e altceva decât o zi supraviețuită.
Nu știu dacă supraviețuitorii războaielor, atentatelor teroriste, sau ale oricărei alte forme de cruzime, sunt norocoși sau erau la locul și momentul potrivit. Nu știu dacă o astfel de supraviețuire este ceva ce ține de noroc sau de destin. Cert este faptul că oricine se simte un supraviețuitor, indiferent din ce cauze, trebuie să treacă prin diverse greutăți și încercări. Viața e făcută în așa fel încât să îi tortureze pe cei mai vulnerabili, iar dintre aceștia cei care sunt și mai vulnerabili sunt primii care pică. Viața nu e dreaptă și nici nu va fi vreodată. Toate vorbăriile despre dreptate sau virtute nu sunt altceva decât vorbe goale, vorbe cu care unii și-au umplut capetele, supraviețuind astfel vremurilor în care trăiau. În ziua de azi nu mai poți să fi un mare virtuos, căci vei ajunge călcat în picioare și de către cel mai inocent copil din vecini. Cei care supraviețuiesc sunt supraviețuitorii și punct.
Ce povară grea pe umerii ființelor umane, toată această abordare a vieții, cu greutățile și nenorocirile ei, ca la final să putem spune că am supraviețuit. Dar oare chiar am supraviețuit? Sau ziua ce vine iarăși se reia de la capăt întreg procesul de tortură, totul fiind doar o altă zi despre supraviețuire. Cu timpul, viața devine o rutină plictisitoare sau suprasolicitantă, nemaiavând nici un fel de farmec. Tot ce se petrece în jur devine atât de sinistru, atât de aiurea, încât e nevoie de un întreg arsenal de tehnici de supraviețuire ca să putem face față încercărilor și provocărilor.
Personal vorbind, pe zi ce trece mă simt din ce în ce mai scârbit de această lume și de tot ce se întâmplă. Aș vrea să fiu o flacără imensă și să mă transform într-un foc mistuitor, astfel încât să pârjolesc toată mizeria din lume. Pentru ce ne trebuie nouă toate nebuniile de invenții pe care le-am creat de-a lungul vremurilor? La ce ne folosește toată tehnologia când în mare parte doar rău facem cu ea? De ce nu ne putem retrage în pustietate și să trăim ca acum mii de ani? Am supraviețui în armonie cu natura atunci. Pentru ce ne trebuie fabrici, societate, guverne și oameni care exploatează alți oameni? Sunt ferm convins că toți deștepții și progresiștii o să sară în sus de ciudă, acuzându-mă de faptul că sunt un demodat ciudat cu probleme de anxietate socială. Indiferent cât de ciudat sau de demodat sunt, dar măcar am curajul să vorbesc (sau mai exact să scriu) despre tot ceea ce mă doare și tot ce simt.
Nu trăiesc viața la fel cum o trăiesc marea majoritatea cunoscuților mei, nici n-o savurez în felul în care o fac ei. În loc să spun că trăiesc, prefer să spun că supraviețuiesc, zi de zi. Alunec de pe o zi pe alta, la fel cum filele zboară din calendar. Seară de seară mă prăbușesc extenuat în pat, stând pe gânduri că oare viața asta e chiar un miracol sau mai degrabă un blestem. Oricum aș încerca nu reușesc nicidecum să-i înțeleg pe toți optimiștii și oamenii veseli. Aceștia, cuprinși de propria lor mediocritate, pur și simplu nu pot înțelege non-sensul acestei existențe și parcă toată ignoranța lor e ca un fel de scut împotriva agresivității existențiale. Dacă eram mai prost atunci eram fericit. Dar iată că nu sunt nici prost și nici fericit, ci doar un amărât de supraviețuitor.
No comments:
Post a Comment