Mă consider un mare observator al mediului din jurul meu. Sunt precum un prădător pasiv care doar privește și studiază atent, fără să atace însă. Ceea ce am observat de-a lungul carierei mele de observator-privitor, este acela că în jurul nostru se manifestă o imensitate de falsitate. E prea multă prefăcătorie cu alte cuvinte. E un fel de teatru ca să spun astfel. Fiecare joacă rolul unui actor stupid, fie de voie bună, fie împins de soartă. De cele mai multe ori, forțați de împrejurimi, ajungem să fim actorii unui teatru ieftin. Acest teatru ieftin este viața, existența.
După cum spuneam, îmbrăcăm costumele unor actori și ne prefacem că totul merge perfect, doar de dragul aparențelor. Mimăm fericirea și cam tot ce ține de așa-zisa viață bună. Nu mi rușine să recunosc că sunt și eu unul dintre somnambulii care mint atunci când strigă cu vitejie faptul că ei nu dorm. Și eu sunt o astfel de ființă pierdută. Toată viața asta mi se pare atât de lipsită de sens și de farmec încât am ajuns de voie bună să accept o minciună sau o iluzie, doar ca să pot supraviețui. E ca un scut împotriva realității, o umbrelă contra unei ploi infinite de durere. E masca pe care o port zi de zi. În fiecare dimineață mi-o pun pe față, iar seara o dau jos.
Această mască mă ajută să îmi ascund tot ce mă doare, sau tot ceea ce nu vreau ca alții să știe sau să observe. De cele mai multe ori în spatele unui zâmbet plăcut (sau prefăcut mai degrabă) se ascunde o suferință teribilă și un chin de nesuportat. Dar cu toate acestea e bine ca lumea să nu știe. Ce noroc că s-au inventat astfel de măști care să ascundă cam tot ce doare.
Și oricât de mult ai dormi, nici măcar o zi întreagă de somn nu te poate odihni așa cum trebuie atunci când sufletul e cel obosit. Am ajuns ca fiecare gest de-al meu, până și cel mai nesemnificativ, să fie doar de dragul aparențelor. Totul e teatru, iar eu am învățat să-mi joc rolul atât de minunat.
Nu vorbim cu toții aceeași limbă, dar durerea o percepem la fel. Nimic nu doare mai tare pe lumea asta decât însuși durerea în sine. Și cu toate că pentru mine viața e un chin, tot nu pot să renunț la ea. Până și cea mai mare mizerie își are frumusețea ei.
E o naivitate stupidă să credem că într-o zi totul va fi bine. Nu are ce să fie bine sau să se termine cu bine atunci când totul merge rău. După o tinerețe pierdută și o viață de adult distrusă te mai poți aștepta la o bătrânețe fericită? Eventual la senilitatea absolută. Și cu toate că sunt conștient de faptul că de ceva timp tot mai în jos alunec, am ajuns oarecum să savurez acest picaj. Așa de bine am învățat să mă prefac încât până și atunci când sufăr parcă o fac din plăcere. Asta înseamnă să porți blestemata aia de mască pentru foarte mult timp. Lipsa de comunicare naște adevărați monștri, indiferent că e vorba de comunicarea din familie sau din societate.
Tare aș vrea să pot vorbi doar de bine, dar din păcate nu se poate. Tot ce spun aici și acum e realitatea, așa cum o percep eu. Și ceea ce percep eu mi se pare absolut. Sunt convins că nu sunt absolut nimic în univers, dar simt că singura existență reală este a mea. Deși simt că pentru mine tragedia mea este cea mai mare tragedie din istorie - mai mare chiar decât prăbușirile de împărați, regi sau celebrități - totuși am sentimentul totalei mele nulități și insignifianțe. Sincer să fiu, chiar nu știu pentru ce trăiesc și de ce nu încetez să trăiesc. Probabil răspunsul este în iraționalitatea vieții, care menține viața fără motive.
Niciodată n-am plâns de față cu nimeni. Masca mereu m-a protejat. Am reușit să par stăpân mereu pe situație, cu toate că de cele mai multe ori în interior mă prăbușeam. Adevărul este că n-am plâns pentru că toate lacrimile mele s-au transformat în gânduri. Apoi gândurile au devenit rânduri. Rândurile au devenit articole. Și nu sunt oare toate aceste articole mai amare decât lacrimile?
No comments:
Post a Comment