Atâta timp cât eu exist lumea aceasta n-are nici un sens. Cum ar putea o ființă cu o infinitate de nefericire pe umeri să mai creadă într-un anume sens al vieții? Ce plăcere poate să găsească unul ca mine în această lume? De unde și până unde? Dacă universul a permis să apară un exemplar uman de tipul meu, aceasta înseamnă că tot ce e în jurul nostru nu e altceva decât o imensitate de imperfecțiune condamnată la o decădere iminentă. Cine mai crede că există un sens în toată această harababură ori visează cu ochii deschiși, ori este prost.
Bestialitatea vieții m-a lovit din plin, fără milă, mi-a tăiat aripile din plin zbor și mi-a furat toate bucuriile la care aveam tot dreptul. Tot ceea ce am iubit și am venerat cândva, azi nu e decât o ruină, condamnată degradării eterne. Sângele ce-mi curge prin vene e precum veninul de șarpe, efectul fiind ruginirea trupului din exterior. Dulce degradare. Se răspândește precum rugina, cuprinzând treptat toată ființa. Am ajuns la concluzia că oamenii cei mai frământați, care sunt mult peste mediocritatea obișnuită din societate, sunt meniți prăbușirii. Există experiențe cărora nu le mai poți supraviețui. Orice ai face după ele, simți cum nu mai poate avea nici o semnificație. Căci după ce ți-ai atins limitele, acele margini periculoase, ajungi în punctul în care gesturile zilnice și obișnuințele își pierd orice farmec. Dacă totuși trăiești, aceasta se datorează capacității de obiectivare prin care te eliberezi, prin scris, de acea încordare infinită. Creația este o salvare temporară din ghearele morții. La fel și arta.
Am ajuns în punctul acela morbid în care am devenit conștient de faptul că am nevoie de o iluzie conștientă pentru a putea supraviețui. Îmi fac umbrelă dintr-o minciună, doar de dragul de a supraviețui și de a face față tuturor presiunilor. Aceste iluzii pozitive sunt de-a dreptul deprimante, dar din păcate lucrurile stau atât de prost încât doar o iluzie sau o minciună mă mai poate salva. Cât de departe sunt toți și toate. Câte strigăte neauzite se înalță spre cer. Și totul degeaba...
Simt cum trebuie să mă dezintegrez din cauza a tot ce-mi oferă viața și perspectiva morții. Simt că mor de singurătate, de iubire, de disperare, de ură și de tot ce această lume îmi oferă sau îmi fură. Sunt oameni cărora le este dat să guste numai otrava din lucruri, pentru care orice surpriză este o surpriză dureroasă și orice experiență un nou prilej de tortură. Cine poate să precizeze că o oarecare persoană suferă mai mult decât mine sau că Isus Cristos a suferit mai mult decât noi toți? Gândiți-vă la toți acei nefericiți arși pe rug, la toți ciumații, victime ale războaielor. Adevărul este că pe nimeni nu-l poate mângâia în clipele de agonie gândul că toți sunt muritori, precum în suferință nimeni nu va găsi o consolare în suferința trecută sau prezentă a altora. Suferința este o stare de chin și singurătate interioară în care nimic din afară nu poate ajuta.
E ciudat că la o vârstă atât de tânără (33 de ani) nu sunt interesat deloc de viață, ci mai degrabă mă simt atras de tot ceea ce oamenii obișnuiți ar numi morbid sau deprimant. De ce trebuie să facem tot ceea ce facem? De ce avem nevoie de prieteni, familie, locuri de muncă și societate? De ce nu ne putem retrage în pustietate, trăind în liniște, fără să avem de-a face unii cu alții. Simt cum prind glas în mine toate acele vise neîmplinite, speranțe spulberate și gânduri de mult abandonate. Urlă în mine toate aceste senzații. Sunt o combinație de durere, regrete și frustrări, un om care s-a suit pe vârful muntelui interzis, descoperind că nu-i nimic acolo.
Între dedicare de sine și sacrificiu nu e mare diferență, dar de la acestea până la autodistrugere e doar un pas. Mă plimb adesea într-un cimitir al viselor, un loc unde toate speranțele pălesc. Și dacă nu vorbesc e datorită faptului că tăcerea este cel mai puternic strigăt. Glasul meu neauzit se poate observa prin umbra ce târăsc după mine. Trăind viața într-o astfel de manieră, putem vorbi mai degrabă despre supraviețuire. Alunecând de pe o zi pe alta, prăbușindu-mă în gol mereu, e o adevărată catastrofă, un adevărat test de rezistență. E supraviețuire pură sub cea mai concretă formă. Și cu toate acestea trebuie să îmbrățișez tot întunericul din jurul meu, acceptând inacceptabilul și simțindu-mă fericit în toată această nefericire.
No comments:
Post a Comment