Era o noapte târzie, cândva. Cu greu am reușit să adorm după o zi cu multe provocări. Am adormit, am simțit cum sunt cuprins de val și cum mă scufund treptat într-o stare de inexistență sau inconștiență temporară. Toate bune și frumoase până la un anumit punct. Deodată începe totul să o ieie razna. Apar visele. Nenorocitele de vise...
Se întâmplă în acest vis ciudat să fiu acasă, mai exact să ajung acasă. Nu știu de unde, probabil din ceva călătorie lungă, nu-mi dau seama exact. Casa unde locuiesc arată exact ca și pe vremea când eram copil. Chiar și eu am imaginea mea din copilărie, doar că mintea e de adult. În fața casei încă nu există trotuar betonat, gard vopsit cu lag, pomi ornamentali, asfalt pe drum, mașini în fața caselor din vecini, ș.a.m.d. Totul pare să fie cât mai simplu și cât mai plăcut, exact cum era odinioară cândva, prin anii 90' pe vremea când eram copil. Doamne, parcă aș fi făcut un salt în timp! Cât de minunată arată toată strada mea. Nu-mi vine să cred. Parcă mirosul copilăriei mele uitate prinde viață.
Stau cât stau și mă holb după care intru pe poartă. Curtea arată foarte frumos, o grădină mică cu flori în partea stângă foarte bine îngrijită, în față un nuc imens care ține umbră în toată curtea, două pisici care se odihnesc, un câine mare de lup care mă latră bucuros, și niște voci care se aud de prin apropiere. Totul, dar absolut totul, arată exact ca și pe vremea când eram copil. Doamne, cât de bine mă simt. Nu-mi vine să cred!
Curtea e proaspăt măturată, frunzele de nuc adunate într-o grămadă. Afară e o vreme minunată, cer albatru, soare, fără vânt, nici prea cald, dar nici rece. Cred că e primăvară dacă nu mă înșel. Oricum e o atmosferă cum nu am mai simțit în viața reală exact de pe vremea când eram copil. Apoi observ bucătăria, frumoasă, simplă și întreținută, exact cum arăta pe vremuri. Îmi fac curaj și intru. Înăuntru mă aștepta adevărata surpriză, cea mai mare bucurie de care în realitate nu am mai avut parte de când eram copil. Toată familia mea de altădată era prezentă. Bunicul, tata, bunica și mama. Cele 4 personalități care mi-ai marcat viața. Fiecare stă în jurul mesei, nerăbdători la cât au așteptat după mine. Masa e frumos aranjată, cu o față de masă cum era la noi pe vremea când eram copil, farfurii puse cu stil, iar din spate din bucătăria mică ieșea un miros plăcut de mâncare. Cu toții m-au îmbrățișat și m-au pupat, ca și cum aș fi lipsit de foarte multă vreme. Aveam impresia că de foarte multă vreme mă așteptau. Plângeam cu toții de bucurie.
Ce mai vis... Așa ceva. Nu-mi vine să realizez ce mi se întâmplă. Probabil am murit și am ajuns în rai după multele zile de suferință îndurate în mizeria de viață. Sunt fericit cu adevărat, cred că pentru prima dată în viața mea. Plâng de bucurie, atât eu cât și bunicii și părinții mei. Sunt atât de fericit să îi văd încât nu am cuvinte să exprim tot ceea ce simt. Realizez că tot ce contează de fapt în această existență e familia, oamenii care sunt lângă tine și cărora le pasă cu adevărat de tine. Toate bune și frumoase, chiar foarte frumoase, după care se întâmplă ceva neașteptat. Mă trezesc brusc în patul meu. E noapte, trecut de ora 12 cu mult și bine. Ce mi se întâmplă??? Nu înțeleg!! Eram cu familia mea acum o clipă. Unde m-ați dus? Ce mi-ați făcut? Unde sunt ei? Îi vreau înapoi!!! Îmi vreau familia înapoi!!!
În timp ce plâng ca un copil, încetul cu încetul încep să-mi revină amintirile. Îmi dau seama că mare parte din vechea mea familie s-a dus, nu mai este. Bunicul a murit încă pe vremea când eu aveam 5 ani. Tata a murit 23 de ani mai târziu. Bunica mea, grav bolnavă, e și ea cu un picior în groapă deja. Mama... și ea cu problemele ei. Iar eu... articolele mele spun totul. Ce mai vis și ce mai coșmar. Nu visul a fost un coșmar, ci trezirea la realitate. Realitatea în sine este un coșmar, un chin insuportabil, pentru foarte mulți, printre care mă număr și eu. Și când stau și mă gândesc că mai am jumătate de viață în față. Mă întreb oare e o pedeapsă sau consolare?
Zilele trec, parcă fără niciun fel de rost. Cad filele din calendar pe zi ce trece, în timp ce decorul devine din ce în ce mai gri. Numărul firelor albe și al ridurilor începe să crească. În același timp numărul gândurilor chinuitoare se dublează, se triplează, tot mai mult și tot mai tare de pe o zi pe alta. Asta este adevăratul coșmar, să mori puțin câte puțin în fiecare zi. Să visezi că te fugăresc monștrii după care te omoară, e un lux de care în viața reală nu putem avea parte. Iar un vis ca și cel povestit de mine e precum o cană de apă rece după zile întregi de călătorie prin deșert, o binecuvântare divină deci.
Pentru cei mai mulți oameni, realitatea a fost, este și va fi un coșmar, în adevăratul sens al cuvântului. Visele în care îți poți vedea persoana sau persoanele dragi de mult dispărute, să te simți bine, sau să ai parte de ceea ce în realitate niciodată nu vei avea, toate aceste sunt niște daruri bine meritate pentru toți cei care suferă. Doar simplul fapt că stai să te gândești pentru câteva clipe la visul avut în noaptea precedentă te eliberează temporar de chinul insuportabil al existenței. Te întreb pe tine cititorule, oare care este un coșmar mai mare, faptul că ai visat urât sau că înduri realitatea cu gândul că nu vei mai avea niciodată parte de tot ceea ce era frumos cândva? Ce este coșmarul deci? Ceva ce înduri noaptea cu ochii închiși pentru câteva clipe sau ceea ce înduri zi de zi o viață întreagă?
No comments:
Post a Comment