Oare cum s-ar putea descrie printr-un singur cuvânt existența? Care ar putea să fie acel cuvânt? Suferință. Existența este suferință. A exista înseamnă a suferi. Oricine care zice altceva probabil că nu a simțit încă ghearele nemiloase ale existenței. A exista și a fi viu nu e nicidecum un miracol, ci un ghinion.
Știința modernă afirmă oarecum într-un mod indirect faptul că formele de viață apar accidental. Adică noi oamenii suntem o combinație de reacții chimice plus norocul locului și al momentului potrivit. Evoluția și selecția naturală ne-au modelat conform legilor naturii și cu asta basta. V-ați întrebat vreodată că de ce nu suntem contactați de alte forme de viață avansate, din planul extraterestru? Și aici aș putea da exemplu una dintre teoriile civilizațiilor. Se spune că nu am fost contactați de extratereștri deoarece aceștia datorită tehnologiei avansate s-au autodistrus. Cred că asta este soarta oricărei forme de viață, care ajunge la nivel de specie, după care conform selecției naturale și ale legilor universale la gradul de civilizație. Fiecare civilizație teoretic ar trebui să dețină tehnologie avansată, după care din cauza lăcomiei și al prostiei sau al incompetenței, totul se distruge. Autodistrugerea este soarta oricărei civilizații. Putem vedea ce se întâmplă pe Terra în prezent. Și asta e doar începutul sfârșitului.
După cum am afirmat, existența nu e nici pe departe un miracol sau vreo mare minune, ci mai degrabă o greșeală a naturii, o eroare în sistem, un blestem, un ghinion. Acest lucru este valabil atât la nivel de specie sau civilizație, cât și la nivel de individ sau ființă. Putem observa cum totul din jur se rezumă în mare parte doar la suferință. Începând din clipa în care ne-am născut și până la ultima clipă de viață, totul dar absolut totul este doar un chin inutil și o suferință fără de margini. Partea cea mai frumoasă în viața oricărei forme de viață este copilăria. Asta în cazul în care ghinionul nu se manifestă deja de la o vârstă fragedă.
Toată drama existențială e precum un drum către propria înmormântare. Cum trec anii poți observa cum organismul devinde tot mai încet și tot mai mai puțin rezistent la boli și alte nenorociri. E ca și cum pe zi ce trece puțin câte puțin am muri. Nu cred în existența vieții de după moarte. Toată conștiința noastră e doar propria noastră minte, care este un produs al creierului, datorită reacțiilor chimice și electrice de la nivel celular. Faptul că noi putem vedea, auzi sau gândi se datorează doar creierului, asta în cazul în care tot mecanismul funcționează brici. În caz contrar apar dereglări mentale, dereglări hormonale, probleme de handicap, ș.a.m.d.
Nu e niciun miracol faptul că exist. Aș fi preferat să nu mă fi născut niciodată în această lume. Era mult mai bine înainte să mă nasc. Eram în întunericul perfect. Eram, dar nu eram. Acum sunt, și parcă tot nu aș fi. Exist, dar aș vrea să dispar. Exist, dar aș vrea să fiu șters din memoria universului, să uite toți de mine. Întreaga mea viață e o carieră ratată, o poveste tristă dar adevărată. Mi-am început călătoria ca tânăr practicant de arte marțiale, shaolin în devenire, urmând să ajung un depresiv sensibil și bolnav. Cine sunt eu să nu îmi permit să decad? Până și îngerii pot să decadă, să nu uităm de Lucifer. Fără un pumn de boabe nu îmi pot începe ziua, și cam tot în această manieră mi-o și termin. Am nevoie de calmante ca să pot supraviețui ziua. Aș avea nevoie de un motiv de care să mă pot agăța, și în care să cred. Dar acel motiv, scop, sau sens, sau oricum aș numi-o nu există, și probabil nici nu va exista vreodată. Viața n-are un sens, nici nu a avut vreodată și nici nu va avea. Existența e doar o eroare în univers.
Noi, oamenii, suntem precum o imensă gălăgie. Imaginați-vă zborul unui avion. O imensă contrucție metalică, o ingeniozitate mirifică, o capodoperă al creației umane, survolând cerul. Zburând frumos, într-o direcție anume. Dar după toată minunăția zborului apare un fenomen neplăcut. Zgomotul. Nenorocitul de avion produce un zgomot asurzitor și neplăcut. Exact așa suntem și noi oamenii. Universul este cerul cu tot cu avionul ce zboară, dar pe urmă am apărut noi în peisaj, formele de viață, oamenii, zgomotul. Noi suntem agitația și nenorocirea, blestemul pentru oricare planetă.
Singura mântuire adevărată din această existență blestemată este anihilarea, sau moartea. Doar moartea vindecă în totalitate rănile. Iar dacă reîncarnarea chiar există, atunci tot jocul acesta nenorocit e un și mai mare non-sens. Agitația nu va dispărea, doar atunci când nu vor mai fi urechi să o mai audă. Ghinionul de a exista rămâne un ghinion până la urmă indiferent cum am privi problema. Fapta e consumată, iar răul e făcut. Pentru orice există o rezolvare, așa se zice. Ca focurile existenței să se stingă e nevoie de apa rece din izvorul morții. Doar moartea ne va putea face pe toți perfecți...
No comments:
Post a Comment