Gândurile sunt precum niște valuri. Când te lovesc, ești ca o corabie prinsă într-o furtună. Sunt obișnuit de atâta vreme să-mi pierd nopțile stând pe gânduri, gândindu-mă la toate acele lucruri total lipsite de sens pentru marea majoritate, cum ar fi sensul vieții, nașterea și moartea, atașamentul, etc. Și cu toate acestea, cu cât mă gândesc mai mult, cu atât mă frământ mai mult și cam tot degeaba. Identitatea mea se clatină puternic în clipele în care realizez cât de departe sunt față de restul lumii. Persoana mea este fragilă, precum o statuetă din porțelan. Vreau să merg undeva, dar nu știu unde. Poate vreau doar să dispar, poate definitiv sau poate doar temporar. Nici eu nu știu. Mintea mea e un labirint, cu capcane și camere secrete, toate fiind ingenios proiectate.
De-a lungul anilor am purtat nenumărate lupte, multe cu cei din jur, cu apropiații, dar cele mai multe cu mine însumi. Nu știu cum ar fi cel mai bine să numesc marea bătălie. Eu contra restul lumii? Eu contra mine însumi? Eu contra cel din oglindă? Bătăliile m-au consumat, iar acum cred că am obosit să mai lupt. Nici nu mai sunt capabil să port lupte, dar nici nu le mai văd rostul. Decât să te trec prin sabie, prefer să mi-o bag direct în inimă. Cel care a pierdut totul, nu mai are nimic de pierdut.
Cu timpul, persoana ta ajunge să se înstrăineze total de tot ce ține de această lume. Toate invențiile stupide ale oamenilor ajung să nu mai valoreze nimic. Bucuria de altă dată ajunge doar zâmbetul din trecut. Amintirile devin doar gânduri de altă dată, în timp ce momentele cele mai bune din trecut devin doar o lacrimă în plus. Toată depersonalizarea este un întreg proces. Înainte să se nască, orice individ trece prin tot felul de procese biologice, începând de la stadiul de embrion până la fetus, ș.a.m.d. La final se va naște un pui de om. Întregul proces al nașterii este o colecție de mai multe etape. La fel stă treaba și în cazul morții. Nu pui capul pe pernă și brusc ești gata. Doar norocoșii au parte de așa ceva. Înainte să moară, orice individ dotat cât de cât cu capacități intelectuale, filozofice și spirituale, va trece prin mai multe etape. Aceste etape pot fi pozitive sau negative. Depersonalizarea este la alegere. Îți poți abandona persoana, fie din cauza că te consideri iluminat și nu-ți mai pasă de ea, fie din cauză că împrejurimile te împing spre cele mai întunecate colțuri ale minții. Poți să fi un sfânt sau poți fi unul oarecare fără nicio valoare.
Cu timpul apar ridurile și firele albe, ceea ce înseamnă că nu ai îmbătrânit degeaba. Pumnii devin din ce în ce mai încordați, iar privirea din ce în ce mai fixă. Și cu toate acestea, totuși spiritul se clatină. Se clatină atât de tare încât parcă începe treptat să se destrame. Ura câștigă tot mai mult teren. Și cu toate acestea, la ce chestie magică te poți aștepta? La vreo minune? La ceva salvare miraculoasă? Minuni se întâmplă pentru cei care cred în ele.
Ființa se va stinge cândva, iar persoana în timp se descompune. Depersonalizarea este procesul prin care întregul caracter ruginește. Fierul este atât de tare încât nimic nu îl poate distruge, înafară de propria sa rugină. La fel stă treaba și în cazul nostru, ființe inteligente ce suntem. Suntem făcuți să ne autodistrugem, atât ca specie sau civilizație cât și ca indivizi. Psihozele noastre nu au limite, la fel cum nici ura nu are. Cândva eram atât de naiv încât credeam că voi putea trăi în această lume decăzută conform principiilor budiste. Ei bine, se pare că m-am înșelat, căci trăiesc precum un sihastru nebun sub al cărui glugă se ascunde un oarecare refugiat care fuge de viață. Sunt precum un fugar, sau ca și un dezertor. Dar nimic nu contează mai mult decât propria libertate.
Fug de realitate de ani buni, uitând în același timp să trăiesc. Evadarea mea e propria mea depersonalizare. Sunt un nimeni care putea să fie oricine. Puteam să fiu totul, dar am ales să fiu nimic. Poate soarta a vrut așa, sau poate propria mea neputință. Nu mai contează oricum.
Cu trecerea anilor, și în același timp datorită diverselor evenimente care te lovesc, ajungi în punctul în care nu mai vezi nimic valoros la persoana ta. Rugina începe să câștige din ce în ce mai mult teren, iar tu nu te mai opui pentru că nu are rost. Fie te lovește o boală, fie bătrânețea, fie proprii tăi demoni, chiar nu contează, atâta timp cât ști că bătălia e pierdută. Asta este depersonalizarea, punctul în care nu mai dai doi bani pe nimic. Nu-ți mai pasă că e albă sau neagră. Toată această lume relativă în care trăim e doar un imens haos din care nimeni nu are șansa să scape întreg. Cum ai putea scăpa tu? Nicicum. Totul e trecător, inclusiv noi, cu personalitățile noastre cu tot. Ființele se nasc și mor, iar lupta lor e total lipsită de sens. Toți vor să supraviețuiască, iar la final cu toții vor muri oricum. Depersonalizarea e despre acceptare. E acceptarea propriei tale înfrângeri în fața sorții, în fața acestei vieți nemiloase care ne lovește precum fulgerul. Dacă nu am ține atât de mult la viețile noastre, inclusiv la persoanele noastre, nu am mai avea atâta de suferit. Depersonalizarea e precum aruncarea unui obiect de care nu mai avem nevoie, în cazul nostru aceasta este propria noastră persoană.
No comments:
Post a Comment