Când ai ajuns în punctul în care să te simți scârbit în totalitate de viața ta, dar și de persoana ta, atunci înseamnă că trăiești în iad. Iadul nu este acel loc cu flăcări, ca în basmele religioase, ci e locul în care zilnic îți primești doza de otravă pentru suflet. Adevărata flacără a iadului o poți simți doar în stomac. Când stomacul ți pârjolit de acest foc, atunci poți să ști că ești în iad.
Tot ce ai iubit cândva ajungi să disprețuiești, iar oamenii care odată îți erau loiali îți sunt acum doar niște străini. Toate principiile și ideile devin cu timpul doar niște vorbe ieftine în bătaia vântului. Lumea nu știe, și nici nu poate să înțeleagă o astfel de suferință. Iadul e orice zi în care ajungi să regreți faptul că te-ai născut și orice clipă în care îți dorești propria moarte. Nu te mai satisface nimic și nu te mai poți bucura de absolut nimic.
În iad trăiești mereu aceeași zi, indiferent de vreme, anotimp sau altceva. Nu mai contează că e sărbătoare, weekend, sau orice alt eveniment. E mereu aceeași zi blestemată cu chinurile ei. Iadul te seacă de energie și de resurse. Îți neglijezi mesele zilnice, care cândva le respectai, îți scade și apetitul sau poate că ajungi să mânci tot felul de porcării doar ca să ai ceva în stomac. Înafară de gânduri bolnave nu poți avea altceva. Nu îți permiți să fi fericit într-un astfel de loc. Dar în schimb ajungi să îți urăști cu multă sinceritate și profunzime toți cunoscuții fericiți care trăiesc vieți împlinite. Nu poți înțelege unde ai gafat de ai ajuns în iad. Nu poți înțelege unde ai stricat totul, dar și dacă ai înțelege tot nu ai mai putea face absolut nimic, pentru că e târziu. Lucrurile nefăcute și netrăite la timpul lor nu mai pot fi făcute altădată. Timpul trecut nu se mai întoarce niciodată.
În iad poți observa cum timpul parcă nici nu există. Două ore de calvar și de chin sunt parcă o veșnicie. Toate astea te dor și te macină. Te dor foarte mult. Acest loc e uitat de Dumnezeu, aici nu există mântuire sau salvare. Aici în iad nici măcar nu îți mai poți permite să speri. Nu există speranță într-un astfel de loc. Dar dacă totuși încerci să speri la lucruri bune, atunci înseamnă că te minți singur, și de multe ori faci asta în mod conștient, doar ca să supraviețuiești cumva ziua. Speranța e doar un vis iluzoriu în acest calvar al suferinței. Aici ști doar un singur lucru: că te vei stinge încet și sigur, dar nu înainte de a fi torturat și chinuit bine.
Iadul mai poate fi privit și ca o stare mentală. E precum o cameră mare a minții, plină la refuz cu tot felul de gânduri bolnave, frustrări, regrete, dureri, traume, vise neîmplinite, singurătate și depresii. Această cameră e ca un fel de muzeu întunecat, având tot felul de colecții negative. Un loc ca acesta e precum o capodoperă al întunericului.
În acest loc uitat de divinitate am ajuns să îmi blestem zilele rămase. Suferința e singura condiție. Cel mai sincer și profund sentiment ce mai poți avea e ura. Doar ura îți mai rămâne după tot chinul îndurat. Ajungi să urăști totul, locul unde stai, meseria ce o ai, familia (în cazul în care o mai ai), oamenii, viața, până și propria ta persoană. Ai văzut focul atâta timp de ai ajuns să scuipi și tu cu flăcări. Ura e precum un venin de șarpe, are un gust amar dar efectul e plăcut. Vrei o viață normală? Lasă vrăjeală și obișnuiește-te cu ideea că nu poți avea parte de așa ceva. Bucuriile, fericirea și liniștea sunt doar pentru cei privilegiați și nu pentru cei ca noi, damnații, cei treji până noaptea târziu. Viața noastră e o pedeapsă.
Dintre toate lucrurile oribile îndurate în iad doar una le întrece pe toate. Cea mai profundă durere o poți simți doar atunci când îți vezi persoana cea mai dragă cum se stinge câte puțin pe zi ce trece, fără ca tu să ai puterea de a face ceva. Nu există pedeapsă mai mare de atât. Orice ai face și orice fel de efort supraomenesc ai depune finalul e tot același. E cea mai dură tortură posibilă pe care o poți primi în iad. E suferința cea mai teribilă, în cel mai profund sens al cuvântului. Ajungi să trăiești o stare de singurătate de nedescris, fie din cauza faptului că persoana de lângă tine devine din ce în ce mai absentă, fie din cauza faptului că legăturile tale cu lumea exterioară încep să se reducă dramatic. O astfel de suferință e de nedescris în cuvinte. Doar cel ce a simțit pe propria piele poate să înțeleagă despre ce vorbesc. Ajungi să plângi de nervi și de durere, zi de zi, din ce în ce mai mult. Însă degeaba... Oricâte lacrimi ai vărsa, ele tot nu pot stinge flăcările mistuitoare ale iadului în care ești încarcerat ca prizonier damnat sau blestemat. Nimic nu îți poate alina suferința și nimic nu te poate pune pe picioare. Niciodată nu vei mai putea fi la fel cum erai înainte.
Existența e doar un chin inutil și fără rost. Experiența iadului oarecum te purifică, înainte de purificarea finală care este moartea. Doar moartea ne poate face pe toți perfecți și puri, așa cum eram cu toții înainte de a ne fi născut. Între naștere și moartea tot ce se întâmplă e doar un non-sens, o dramă cumplită.
Mi-am petrecut prea mare parte din viața mea în acest loc blestemat, în iad, în acest infern al demonilor. Iadul e precum o temniță. O temniță în propria ta minte. Acolo ești închis, și tot acolo ești și torturat până la moarte. Cine te torturează? Tu însuți. Tu ești și prizonier și gardian și călău. Drumul spre iad e drumul spre propria nebunie, iar iadul e stadiul final al suferinței. E locul în care odată ajuns nu mai este cale de întoarcere. Nu există salvare pentru cei ce au primit pedeapsa cea mare. Iadul nu e despre moarte, ci despre putrefracție. E despre putrefracția propriei tale persoane. E despre descompunerea ființei, moartea spiritului. E depersonalizare totală, pierderea identității și a personalității. În iad poți experimenta cea mai teribilă formă de singurătate, acel moment când simți că nu ai pe nimeni alături sau că nimănui nu-i pasă de tine. Calvarul variază în funcție de zile, uneori durează două sau trei ore alteori o zi întreagă. Cum mai poți dormi noaptea când toată ziua ai fost torturat? Pe când să ațipești o leacă e dimineață și iarăși începe toată nebunia de la capăt. Și partea cea mai tristă e că oricât te-ai zbate și orice ai face tot nu poți scăpa din mizeria în care ești. Nu poți înțelege de ce ți se întâmplă tot ceea ce ți se întâmplă. Ești pedepsit de Dumnezeu? Ești blestemat? E karma dintr-o viață anterioară? E destinul? Sau ești doar un biet suflet nefericit și ghinionist?
Cea mai mare valoare ce poți avea în această existență mizerabilă este dragostea față de persoana la ca ții cel mai mult, sau de care ești cel mai atașat. Persoana respectivă e tot ce ai, e adevărata ta avere, indiferent că e vorba de soț/soție, careva dintre părinți, bunici, sau copii. Ea devine totul, absolutul. Și când îți vezi persoana cea mai dragă cum se stinge puțin câte puțin pe zi ce trece, încă mai poți spera la un loc numit rai? Mai poți crede în existența nenorocitului de zeu suprem la care se închină masele de creduli ca proștii? Dacă Dumnezeu a inventat suferința oare acum privește cu satisfacție? Mai poți avea puterea să implori pentru milă într-o astfel de situație nefericită? Tot ce îți vine să faci e să declari război întregii lumi, inclusiv bastardului din ceruri. Nu vrei să-ți pierzi speranța, dar la final vei fi complet ruinat de experiența teribilă a iadului. Și după tot acest drum plin de chin, calvar și suferință... cică viața merge înainte... Așa zic cu toții. Doar că ei nu au simțit flăcările iadului pe propria piele. Ziua în care vei pierde totul va fi cea mai lungă.
No comments:
Post a Comment