Dacă ar trebui să descriu printr-un singur cuvânt întreaga existență, atunci cuvântul cel mai potrivit ar fi acela de ciudățenie. Lumea este un loc foarte ciudat, un loc atât de sinistru în care cei ca mine, oamenii care fără încetare cugetă, ne trezim cum vorbim adesea cu noi înșine. În scurta mea existență pot spune că am stat mai mult pe gânduri, sau mai exact de vorbă cu mine însumi, decât cu ceilalți din jurul meu. Am fost, sunt și voi fi mereu, genul de om introvertit, uneori visător, iar alteori melancolic. Poate sunt nebun, sau poate că abia acum încep să înnebunesc. Se spune că nu anii te maturizează, ci experiențele trăite. Se mai spune și faptul că ceea ce nu te omoară te întărește. În versiunea mea, ceea ce nu te omoară te face pur și simplu un ciudat.
Din vaga mea experiență pot afirma faptul că cele mai mari surprize, pozitive bineînțeles, vin de cele mai multe ori din partea unor oameni străini, cu care nu avem un trecut comun sau experiențe comune. În același timp, la polul opus, pot spune că cele mai mari dezamăgiri și trădări primim din partea acelor oameni care ne știu de o viață, alături de care am crescut. Cum spune o veche vorbă chinezească: ține-ți dușmanii aproape, iar prietenii departe. Nu-i așa? Mi s-a reproșat de multe ori că omor timpul. Nu e așa, de fapt timpul mă omoară pe mine. Mai exact, pe toți, așa frumos pe rând.
Și până la urmă cine sunt eu să condamn lumea? Dacă lumea mă condamnă pe mine, atunci și eu am tot dreptul din lume să condamn lumea. Dacă încerci să mă muști, te voi mușca și eu. Simplu ca bună ziua, așa funcționează treburile.
Stările mele oscilează undeva între melancolie, frustrare și dorințe imposibile, toate camuflate excelent printr-o stare de liniște perfectă. Cine mă vede are impresia că sunt cel mai pașnic și liniștit om din lume, precum un călugăr tibetan, însă treburile stau cu totul altfel. Sunt precum un vulcan stins, dar în interiorul căruia fierbe lava pregătind să erupă în orice clipă. Cu toate că sunt perfect conștient de faptul că timpul merge doar înainte, totuși încă sunt prizonierul trecutului, plângând adesea după vremurile bune de altădată care s-au dus de mult. Despre viitor pot spune doar că îmi provoacă o fobie teribilă. Ce pot aștepta să îmi ducă viitorul? Doar surprize, și prin asta nu mă refer la lucruri bune. Cât de naiv și de dureros poată să sune niște vorbe copilărești rostite de un adult...
Durerea este ceea ce definește această existență. Privind în jur putem constata că totul este ca un fel de haos foarte bine organizat. Întregul univers este precum o imensă formă de viață, care se rostogolește în vid, îndreptându-se spre neant. Cât de nesemnificativi suntem, vorbind la nivel cosmic.
Trebuie să recunosc că întreaga mea viață am trăit într-o continuă stare de teamă, frică, uneori chiar de spaimă. Anxietatea a fost mereu dușmanul invizibil care îmi făcea probleme, atât în copilărie cât și în viața de adult. Iar pe urmă a mai apărut și depresia de câțiva ani buni. Atât din propria experiență, cât și din observațiile mele, pot afirma faptul că viața este o continuitate de etape, care bineînțeles mereu se complică. Întregul scenariu devine tot mai prost realizat pe măsură ce trec anii. Lucrurile nu devin mai faine sau mai ușoare, ci din contra, ele devin tot mai rele și tot mai dureroase. Cu alte cuvinte, după o tinerețe făcută scrum nu are rost să speri că bătrânețea o fi mai bună. Nu, o fi și mai urâtă de atât.
Încerc să nu disper prin tot ceea ce scriu, dar nu prea îmi iese. Sunt cumva prea bun în domeniul artei pesimiste, ca să o numesc așa. Dacă nu eram un nihilist, atunci poate că eram unul dintre mediocrii din mulțime care aleargă după iluzii. Și până la urmă cam totul este relativ. Rău sau bun, negru sau alb, bogat sau sărac, cu toții o să sfârșească la fel. Vorbim despre durere în limbi diferite, dar ca senzație cu toții o percepem la fel.
Când stau cu mine de vorbă parcă ajung la o oarecare formă de pace, căci sunt singurul care mă înțelege. Dar această pace e cumva totuși ciudată, deoarece e precum un fel de conflict interior, un fel de război psihologic purtat de mine contra propria mea persoană. Sunt propriul meu prieten, dar în același timp și dușman, și parcă sunt predestinat să fiu astfel. Îmi ling singur rănile precum un câine abandonat, câteodată dorind compania cuiva, după care din ură mă răzgândesc nedorind pe nimeni alături. Ceea ce descriu este paradoxul suprem. Mi-am pierdut ani din viață încercând prin diverse mijloace și metode să cerșesc cumva atenția lumii prin ceea ce făceam. Încercam să ies în evidență, din greu chiar, până să-mi dau seama că de fapt nu am nevoie de asta. Prefer umbra rece în locul luminii călduroase. Sunt precum un porc care face baie în propria mizerie, în noroi și în gunoaie, savurând toate acestea. Așa sunt și eu exact precum porcul, savurând mizeria în care mă scald, fericit în propria mea nefericire.
No comments:
Post a Comment