Există două mari extreme pe această lume: iubirea și ura. Ambele stări sunt un fel de plus și minus infinit pe plan psihologic. După cum spuneam, iubirea și ura sunt două stări total opuse, dar extreme. Extremă însemnând o stare căruia persoana în cauză se dedică în totalitate, lăsându-se absorbit în starea respectivă. Cei ce știu să iubească nu pot înțelege ura, la fel cum cei ce știu să urască nu știu să iubească.
Ura nu poate să nască iubire, dar iubirea poate naște ură. Dragostea cu timpul devine o plictiseală monotonă în cele mai multe cazuri, degradându-se atât de tare încât toată această plafonare se pietrifică transformându-se în cea mai pură formă de ură. Tind să cred că ura se simte cu o intensitate mult mai mare decât iubirea. Și nu spun asta deoarece nu am iubit din toată ființa mea. Am privit și am observat destule cazuri în care persoanele studiate își manifestau ura la un nivel atât de intens încât iubirea se putea compara cu o frunză minusculă în bătaia vântului. Ura poate naște crime macabre, violențe scăpate de sub control și multă răutate. Dar nu asta este scopul articolului, nu voi vorbi despre psihopați măcelari care ucid fără sentimente. Vorbesc despre ură strict la nivel filozofic. Descriu sentimentul de ură față de propria persoană și nu față de un alt individ.
În lipsa iubirii se naște ura. Dacă iubești, dar în schimb sentimentul nu este reciproc, iarăși putem vorbi despre cum se naște ura. Ura este opusul iubirii. Am simțit și simt ura de foarte multă vreme. Nu este adevărată afirmația cum că ura te consumă sau că te transformă îm ceva malefic. Nu așa stă treaba, ura pur și simplu te modelează, ea te definește. Te șlefuiește în așa măsură încât devii precum o statuie perfect realizată, dar în urma căreia se poate vedea toată durerea efortului depus. Ce poate să urască un om? Pe cei din jurul lui sau pe el însuși că nu poate fi ca ei?
În lunga mea carieră în domeniu de ură pot afirma faptul că cel mai mult mi-am urât și îmi urăsc propria persoană. De cele mai multe ori privesc cu dispreț în oglindă. Văd o față morbidă, obosită și chinuită de prea mult timp, o față pentru care e nevoie zilnic de măști pentru a putea păși în societate. Cum să nu te urăști când vezi că nu ești capabil să fi vesel? Cum să nu te urăști când vezi că orice ai face sau de orice surpriză ai avea parte, mereu și mereu decazi iarăși în aceleași stări deprimante în care simți cum nu există cale de scăpare. Cum te mai poți considera om, sau ființă umană, într-o astfel de situație? Privindu-te în oglindă în timp ce ești într-o astfel de stare e clar că tot ceea ce vezi acolo e doar chipul unui demon hidos și demn de toată ura.
Odată cu ura apare și dezgustul. Pot să fiu dezgustat de întreaga lume cu tot cu omenire, dar nu atât de tare cum sunt dezgustat de personajul din oglindă. E imposibil să-i iubești pe toți, dar să urăști o lume întreagă se poate. Am avut parte de atât de multe dezamăgiri încât până și când am avut parte de puține bucurii mi-am urât figura și ființa. Am considerat că o morbiditate ca mine nu merită nimic bun din această lume. Ce caut eu printre voi? Locul meu e într-un tablou pictat de un om trist și expus pe undeva prin ceva muzeu.
Aș vrea să stau undeva pe vârful unui munte, confortabil într-un fotoliu, cu o băutură în mână și eventual cu un trabuc sau și cu o țigară obișnuită. Aș vrea să stau acolo cât mai relaxat posibil și să privesc cum cade o ploaie de meteoriți asupra întregii planete. Aș vrea să văd cum totul se aprinde din cauza focului produs de meteoriți, urmând ca după aia focul să se răspândească peste tot. Ar fi minunat să privesc tot acest eveniment apocaliptic, chiar dacă știu că până la urmă flăcările ar ajunge și la mine. Singurul mare avantaj al întregului scenariu ar fi acela că măcar tot ce e mai rău pe această lume ar dispărea definitiv. Ceea ce arde nu putrezește, iar ceea ce lași să moară nu te omoară.
Un monstru ca mine nu poate să înțeleagă cum e o atingere fină din partea unei persoane care te iubește. Am uitat de mult aceste senzații, căci filmul vieții mele s-a derulat în așa fel încât tot ceea era cândva frumos s-a transformat în urâțenie și mizerie. Nici măcar nu îmi permit să visez la așa ceva sau să-mi închipui, darămite să mai îmi fac speranțe. Speranțele sunt precum baloanele de săpun: sunt frumoase pe moment, cât zboară, după care se sparg cum se lovesc de primul obstacol ieșit în cale. Ar fi fain să fiu ca vampirii, ca atunci când mă uit în oglindă să nu fie acolo nimic. Cât de minunat ar fi, toată nimicnicia mea ar prinde în sfârșit contur. Aș putea să fiu dezgustat total de tot ceea ce urăsc mai mult.
Și până la urmă de ce ajunge omul să simtă ura? Sau mai bine spus, de ce am ajuns să urăsc cu atâta pasiune? Am fost oare predestinat să devin astfel sau mediul m-a făurit într-un ciudat incapabil să iubească? Câte puțin din fiecare ar fi cred că răspunsul cel mai corect. Dacă omul este predestinat spre ceva anume, iar mediul este favorabil pentru aceasta, atunci putem zice că se creează sinergia perfectă. Într-o astfel de situație toate drumurile se deschid spre ură și negativitate. Cum să nu îți urăști viața când vezi că totul merge din ce în ce mai rău, iar șanse spre ceva mai bine nici vorbă! Cum să nu îți urăști propria persoană când vezi ce psihic instabil ai și ce personalitate defectă și incompatibilă cu stilul de viață modern! Toată această ură ajunge să-ți creeze un fel de umbră-entitate, născută din întunericul din tine și mereu prezentă în toată călătoria ta. Această umbră este un alterego. În realitate, este de fapt propria ta imagine, transpusă în exterior, astfel încât să poți vedea cine și ce ești cu adevărat.
Ura rămâne un sentiment sincer până la urmă, depinde doar de felul în care acest sentiment este exprimat. Depinde de mine că te urăsc pe tine mai mult sau pe mine. Și până la urmă pot afirma faptul că tot ceea ce am scris aici am scris din ură. Am scris toate aceste rânduri cu atâta ură încât sunt dezgustat de fiecare literă din fiecare cuvânt. Am scris cu atâta ură încât la final am fost atât de dezgustat că am început să râd de tot ceea ce am scris.
No comments:
Post a Comment