Îmi place să stau și să vorbesc cu mine însumi, deoarece sunt singurul care reușesc uneori să mă înțeleg perfect, să-mi descifrez toate nebuniile din labirintul minții mele și să mai fac din când în când ordine în tot sertarul mental. Am vorbit despre aceste lucruri în primul articol pe tema aceasta. Se poate reciti de aici. Scriu de câțiva ani buni deja, iar în ultimii ani am reușit să prind curaj astfel încât să scriu despre felul în care văd lumea și nu în ultimul rând despre tot ceea ce simt și am pe suflet. E mai ușor să scriu decât să vorbesc.
Fără să mă laud, dar mulți nici măcar nu au curajul să se gândească la lucrurile despre care am scris în ultima perioadă. Am curajul să recunosc faptul că întreaga mea existență a fost bântuită și răscolită mereu de stările de anxietate, atacuri de panică și depresii. Am curajul să recunosc că nu am apelat niciodată la sfaturile specialiștilor. Am preferat să înfrunt mereu de unul singur această bătălie. E greu să te lupți cu tine însuți, pentru că e greu să te învingi pe tine.
În timp ce majoritatea oamenilor nu conștientizează faptul că întreaga lor viață e doar o mascaradă ieftină în care aleg să se costumeze în ceva și cineva ce nu sunt cu adevărat, eu văd dincolo de acest teatru banal și am tupeul să recunosc și să demaschez tot filmul acesta fără nici un fel de sens și direcție. Am mai spus și voi continua să spun că în viziunea mea tot ceea ce se întâmplă pe această lume e total nesemnificativ. Totul e relativ. Până la urmă ce contează că e bine sau e rău? Singurul mare adevăr universal rămâne acela ca plăcerea ta să nu fie suferința altcuiva, iar restul sunt doar povești.
Fără să mă prefac victimă, trebuie să recunosc faptul că am avut mai multe zile negre și nopți albe decât zile bune. Am plâns de mult mai multe ori decât am râs și de mult mai multe ori m-am simțit trist și supărat pe viață decât împlinit și bine. Oare înspre ce direcție s-ar înclina balanța? Spre fericire sau spre nefericire? Suferința mereu a fost o parte a vieții mele, așa cum e o parte din viața fiecărui om, doar că nu toți conștientizează asta sau pur și simplu nu îi dau atâta importanță. Oamenii nu sunt la fel și nici nu sunt egali, decât doar în fața morții. În rest nu există corectitudine și dreptate pe această lume.
Tot ce se naște trebuie să moară, asta este cea mai crudă regulă din univers. Universul, sau viața, oricum am numi-o, este foarte nemiloasă și de cele mai multe ori foarte brutală. Cred că până la urmă nimeni nu scapă de aici cu mintea întreagă. Oricât de dur sau de puternic ai fi, până la urmă viața sau destinul oricum te îngenunchează. Ce am observat eu este faptul că din păcate viața mereu pe cei nepregătiți îi lovește, exact ca prădătorul care își alege o victimă mai slabă. Cei slabi, vulnerabili, nepregătiți, sunt cei care sunt cel mai tare loviți de soartă, fără milă. Există și excepții bineînțeles. Cei norocoși, născuți în medii și familii mai privilegiate, care trăiesc în confort, hipnotizați de diverse ideologii (religii în special), aceștia sunt cei pentru care viața e roz. Aceștia sunt cei care nu îi pot înțelege pe cei ce văd lumea în cenușiu, pe cei care nu reușesc să facă ceva cu viețile lor și oricât ar încerca tot eșecului sunt sortiți.
Singurătatea este soarta tuturor ființelor dotate cu un intelect ieșit din comun sau cu un grad de conștientizare mult superior. Cu oricât de mulți oameni ar vorbi, sau cu oricâte persoane ar fi înconjurat, un astfel de om mereu se va simți singur. Cu oricât de mare poftă ar vorbi, sau ar râde, dar în interior ar plânge amarnic. Și până la urmă ce e toată viața asta dacă nu o nimica toată?
Seara, când îmi pun capul pe perină, răsuflu uneori ușurat căci am supraviețuit ziua. Dar pe urmă îmi amintesc că mâine vine o altă zi, poimâine alta, tot așa până nu știu când. Fiecare zi e despre haosul nemilos al existenței, manifestându-se diferit de pe o zi pe alta, dar scopul e mereu același: să te doboare. Ceea ce fac eu e total nesemnificativ. Faptul că scriu sau că îmi irosesc viața, chiar nu contează, atâta timp cât reușesc să transmit toate aceste stări și senzații ce reușesc să trezesc în tot acest proces, fie că e despre decăderea mea ori despre triumful meu. Totul e relativ, după cum spuneam, chiar nu contează deloc. Sunt un pictor ciudat, căci pictez cu bucăți din mine. Sunt un scriitor macabru căci îmi folosesc sângele pe post de cerneală. Am ajuns în punctul în care îmi privesc viața dezorientată ca pe o formă de artă neînțeleasă de mulți, dar totuși cumva plăcută sau privită cu curiozitate de puțini. Dacă e parodie sau dramă, asta nu pot să spun. Că e totul o nebunie, asta cu siguranță pot confirma...
No comments:
Post a Comment