Stau și mă întreb cum de pot încăpea atâtea gânduri în mintea unui singur om. De unde este atâta spațiu pentru stocare? Cum de nu mi-a luat foc creierul de la atâtea gânduri și cum de sunt încă intact și întreg? De la multele cuțite înfipte în inimă, oare cum de mai îmi bate și acuma și oare cum de nu mi-a curs sângele în totalitate? Oare sunt indistructibil? Sunt din fier? Să nu uităm că și fierul se distruge datorită propriei rugini.
Am senzația că omul este precum o coardă, forțată mereu până la maximum, după care din cauza deteriorării și al forțării excesive se rupe precum o creangă uscată. Cu toate că avem tot timpul din lume, dar totuși nu avem suficient timp. Simt cum viața asta mă împinge la extreme. Simt cum pe zi ce trece crește în mine sentimentul că ceva foarte rău urmează să se întâmple. Simt cum mă voi prăbuși și mă voi sparge în mii de bucăți precum o statuie din porțelan, nerămânând în urma mea nimic decât doar ceea ce am scris.
De foarte multă vreme arde în mine un foc infernal, gata să erupă precum un vulcan. Și ce bine ar fi dacă s-ar întâmpla una ca asta. Aș vrea ca toate flăcările mele să se împrăștie pe tot globul pământesc, să cuprindă toată planeta, iar dintr-un glob albastru decorul să devină unul de un roșu infernal. Aș vrea ca sacrificiul meu prin explozie să purifice întreaga lume și să arate oamenilor toată nebunia acestei lumi, toate suferințele îndurate de-a lungul mileniilor și tot răul produs.
Sunt încă tânăr, dar totuși mă simt precum un bătrân de 100 de ani, trecut prin greutățile vieții, călit și modelat de multele dureri, dar torturat într-una de o suferință de nedescris și care nu se va termina niciodată decât odată cu intrarea în neant. Uneori simt că ar fi bine dacă aș fi pasăre, să zbor cât de sus posibil, să ies din atmosferă și să părăsesc această planetă blestemată, să privesc de sus tot vidul înconjurător și astfel să rămân pentru eternitate. Viața e doar o cursă de cai, fugăriți fără sens și fără niciun scop. Și ce rost are tot acest teatru?
Singura salvare din toată această sărăcie și mizerie nu este altceva decât neantul. Neantul este locul de unde am venit și locul în care ne întoarcem. Nu este nici o lume de dincolo, nici un paradis sau infern, doar acel vid de nedescris în cuvinte, liniștea totală, tăcerea tăcerilor, nimicul absolut, neantul. Neantul este intrarea în moarte. Budiștii îi spuneau nirvana, dar indiferent cum i-am spune e vorba despre ceva ce reprezintă nimicul, o ceață densă fără de sfârșit. Nu e fericire și nu e nici nefericire. E tot și nimic în același timp.
Ce este ciudat la mine, este faptul că fiind tânăr, în loc să mă gândesc la viață am o obsesie nebună de a medita asupra morții. Prefer liniștea dintr-un cimitir tăcut, decât agitația unui loc aglomerat. Cimitirul știu că este stația finală, locul în care se termină visele, coșmarul și tot ce ține de această existență nesemnificativă. Toți cei care au eșuat în cimitir, au fost cândva carne și oase, ca mine și ca restul lumii, plini de vise și speranțe, dar care până la urmă s-au evaporat în timp, iar timpul i-a ucis și pe ei fără milă, la fel cum mă va ucide și pe mine și pe tine și pe toți.
Sunt oameni care reușesc să-și construiască un scop în această viață și până la urmă se zbat până ating acel scop. Eu nu fac parte din categoria acestor oameni. Cândva aveam și eu visele mele, la fel ca orice om, dar pe urmă am conștientizat faptul că nimic nu contează cu adevărat. Totul e relativ. Toate poveștile spirituale și religioase nu sunt altceva decât niște alternative temporare de anestezie, o sedare mentală de moment. Ceea ce contează cu adevărat este acela că nimic nu contează. Rău sau bun, sunt doar simple concepte. Dualismul este doar o simbolistică care s-a nimerit cumva să se potrivească cu tot ceea ce descriem în acest univers. Sunt acuzat de pesimist, pe nedrept. Ceea ce arăt este realitatea, pe care totuși mulți refuză să o accepte.
Prăbușirea mea este prăbușirea întregii lumi. Fiecare persoană la un moment dat dă de greu, iar în acele momente se vede cine este luptător și cine nu. Prin termenul de luptător mă refer la faptul că cine reușește să îndure mai multă agonie și disperare și nu vreo bătălie sau luptă corp la corp. Cine a simțit focul știe despre ce vorbesc și cunoaște foarte bine iadul. Nu e nici o ridicare după prăbușire, doar stagnare temporară după care vine altă prăbușire și tot așa până la prăbușirea finală...
No comments:
Post a Comment