Magia nopții

"Cele mai bune idei nu ne vin din rațiune, ci din nebuneasca luciditate a sufletului." - Erasmus din Rotterdam

Pentru majoritatea savanților, filozofilor și artiștilor din trecut, noaptea era momentul suprem pentru creație și inspirație. De când există omul pe pământ, noaptea mereu a fost probabil partea cea mai spectaculoasă a zilei. Pentru majoritate noaptea e despre somn, iar după cum spuneam pentru alții este perioada de glorie în ceea ce privește creativitatea, iar pentru o altă categorie e doar despre agonie și durere. Indiferent în ce categorie ne-am situa, cert este că noaptea e mai mult decât o beznă de câteva ore după care răsare soarele.
Nu vreau să vorbesc despre banalități din timpul nopții, precum partide de sex sau de masturbare, experiențe cu hoți și furturi, sau căzături din pat și alte astfel de tâmpenii. Despre ceea ce vreau să vorbesc în acest articol e despre experiențele profunde din timpul nopții, despre percepții, idei și revelații (atât pozitive cât și negative), toate acestea având o cu totul altă caracteristică decât perceperea lor în timpul zilei. Ceea ce mai trebuie să subliniez este faptul că aceste experiențe despre care urmează să vorbesc sunt trăite la nivel individual, în special de oamenii singuratici, adică cei care dorm singuri, atât bărbați cât și femei. Pot afirma faptul că în timpul nopții am avut parte de multe surprize, atât de bucurii cât și de momente de groază. Clipa cea mai liniștitoare și cea mai magică în perioada nopții este atunci când devii conștient de faptul că te situezi undeva între starea de veghe și cea de somn, bineînțeles în timp ce dormi. E o experiență metafizică de care puțini au parte. Recunosc că sunt un norocos și am avut prilejul de a savura acest fenomen. E o stare atât de interesantă și de plăcută încât ai impresia că ai gustat din fructul interzis. Pentru câteva fracțiuni scurte de secunde reușești cumva să înțelegi toate secretele universului, după care pur și simplu nu mai înțelegi nimic. Se evaporă toată magia, după care adormi. Indiferent câtă cultură generală ai avea, sau cât de multe cărți ai citit, nimic din toate acestea nu contează, căci în acele câteva clipe magice ești precum un muritor ajuns la stadiul de zeu.
O altă experiență de care poți avea parte în timpul nopții, de data aceasta una negativă, este cumplita experiență a groazei din cauza anxietății, în special din cauza unui eveniment ce urmează să se întâmple în ziua ce vine, sau în viitorul apropiat. Am avut parte de prea multe ori de această experiență terifiantă de-a lungul vieții. Când nu reușeam să adorm (datorită insomniei în general) și vedeam cât de târziu este, pur și simplu ca niște valuri mă loveau stările de anxietate. Îmi tremura tot corpul și parcă în același timp ardeam și înghețam simultan. Simplul fapt că în ziua ce vine trebuia să mă trezesc la ora 4:30 dimineața, iar eu încă după ora 0:00 eram mai mult decât treaz, îmi dădea spaima cea mai groaznică a nopții. Deveneam atât de agitat încât din cauza epuizării reușeam cumva să adorm în propria mea agitație și haos. Și când mă gândesc câtă agitație se poate acumula în acele momente! O astfel de noapte e un adevărat calvar... și am avut nenumărate astfel de nopți, una mai albă ca alta.
O altă experiență, tot negativă, se poate experimenta în special datorită depresiei. Poți avea multe nopți albe din cauza tristeții sau a melancoliei. Toate traumele peste care n-ai reușit să treci, toate durerile trecutului și ale prezentului, toate dramele, tot ce a fost și este mai rău, toate acestea pot prinde viață noapte de noapte, tulburându-ți liniștea după care tânjești. Din păcate și de astfel de experiențe am avut parte (și încă am). Și nu sunt singurul care are astfel de trăiri, sunt mulți astfel de nefericiți care abia se târăsc de pe o zi pe alta. După ce ai supraviețuit o astfel de noaptea, ziua următoare ești precum o floare ofilită, sau ca o pasăre ce nu mai vrea să zboare. Aceste nopți în care toate durerile trecutului și ale prezentului prind viață sunt adevărate lupte cu demonii nopții.
Experiența cea mai plăcută, în special pentru oamenii de rând, este experimentarea unui somn odihnitor și relaxant. Bineînțeles că o astfel de trăire este una de natură pozitivă. Să reușești să te duci la culcare la o oră decentă, să reușești să adormi fără să fii chinuit de gânduri sau de orice alte forme de dureri, să dormi toată noaptea fără să-ți perturbe ceva liniștea și fără să te trezești pe reprize, iar dimineața să te trezești plin de energie, odihnit, împăcat și plin de viață... iată imaginea omului care trăiește fără griji și fără frământări. Într-adevăr că astfel de exemplare sunt rare, mai ales în zilele noastre, dar cu toate acestea există astfel de oameni norocoși. Cunosc și personal câteva astfel de exemplare. În ceea ce mă privește pe mine, somnul meu este precum stilul meu de viață, haotic, agitat și dezechilibrat. Mă duc târziu la culcare, după care mă trezesc devreme dimineața ce vine. De ani de zile nu am mai avut parte de ceea ce specialiștii numesc somn de calitate, dar în schimb am avut parte de trăirile povestite mai sus. Nu le putem avea pe toate...
Indiferent ce se petrece pe parcurul nopții, ceea ce trebuie subliniat este faptul că noaptea rămâne magică. Că ți se rupe filmul și cazi în lumea viselor, sau că stai și privești pereții cugetând, sau că tremuri din cauza agoniei și a durerii, noaptea rămâne fermecătoare iar intensitatea celor enumerate rămâne același. O noapte liniștită cu lună plină, o noapte în care se aude cum plouă și dimineața știi că nu trebuie să te trezești, toate acestea îți dau o stare de bine. Există oameni care dacă au avut o zi bună, seara merg satisfăcuți la culcare. Ceea ce este interesant, în cazul meu, este acela că și atunci când am parte din când în când de câte o zi mai ieșită din comun (în sensul pozitiv), seara mă cuprinde o stare anxioasă accentuată, ca și cum sfârșitul lumii ar urma să vină. Mulți se plâng de faptul că din cauza oboselii nu pot dormi noaptea, ceea ce am ajuns să înțeleg. Că vorbim de oboseală, de lucruri bune sau rele petrecute de-a lungul zilei, ideea e că toate acestea sunt niște extreme care au ca rol perturbarea normalității, afectând și somnul foarte puternic. Tot ceea ce este o extremă afectează somnul, din păcate așa cum știm bine faptul că seara sau noaptea își atinge apogeul fiecare boală în intensitatea durerii, la fel se întâmplă și în cazul celor enumerate. Ce se întâmplă este perfect normal, totul depinde doar de felul în care percepem noi fenomenele și le interpretăm. Și cu toate acestea noaptea continuă să fie magică!

Prăpastia

"Trezit din somn, cu scrâşnetul visului întrerupt, cu brusca revenire la revelaţiile concretului, nu scap de întrebarea: şi dacă mâine nu-mi voi mai recunoaşte în cine ştie ce oglindă zdrenţuită de timp şi uitare, propriul chip, măcinat de tristeţi, de echivocuri şi de răsăriteana lene?" - Iulian Boldea

Eu și lumea din jur suntem precum două entități total diferite, trăind într-o armonie mincinoasă, decor superficial creat pentru o falsă imagine de dragul lumii și pentru aparențe stupide. Această proiecție este atât realitatea mea cât și a majorității semenilor mei, diferența fiind că cei din urmă prea pierduți în ocupațiile lor iluzorii nu conștientizează aceasta. A fi un bun cetățean echivalează cu a fi oaia perfectă din turmă. Cel care reușește să rupă tiparul, înotând contra curentului, este rechinul absolut. Câtă mediocritate și câtă mândrie falsă...
Sunt puține zile în care nu trăiesc cu conștiința apăsată de un sentiment de vină și de o oarecare rușine. Când îmi aduc aminte de toate eșecurile mele, toate ratările, toate proiectele pe care le-am abandonat din lene sau din propria mea incapacitate, îmi pare că sunt cel mai teribil dezertor. Prin stilul meu de viață decăzut, reușesc cumva să îmbrățișez și să ating inferioritatea absolută. Sunt bruta perfectă, un consumator inutil pentru societate, dar care totuși se bălăcește cu drag în propriul noroi și în propria mizerie. Câteodată parcă nimic nu mă sperie, iar altădată și simplul fapt că trebuie să mă ridic din pat sau să ies până pe stradă mă zguduie. Și ce este omul până la urmă, dacă nu un biet animal condamnat să se degradeze în timp, lovit de dramele vieții și de tot ce e mai neplăcut deghizat în frumusețe și fericire?
Sunt zile în care mă cuprinde o stare de nostalgie cronică, mi-e dor de toate, de copilărie, de tot ce-am irosit, de atâția ani inutili, de tot ce s-a dus și nu va mai reveni, de toți oamenii care nu mai sunt, de toate zilele grele în care n-am plâns... Această "viață" cumva nu mi se potrivește nicicum. Eram făcut, sau mai bine spus, trebuia să fiu făcut pentru o existență de sălbatic, trăind într-o singurătate absolută, undeva pe o planetă pustie, în afara timpului, savurând un fel de univers crepuscular. Am împins până la extreme, la nivel de viciu, vocația tristeții.
Joc atât de bine teatru, reușind să mimez atât de ușor zâmbete false, căci uneori am impresia că sunt chiar fericit. Și atunci constat că sunt fericit în mijlocul nefericirii mele, în propria mea furtună. Sunt atât de fericit încât sunt trist. Sunt un acrobat al cuvintelor triste, scriitor care-și folosește sângele pe post de cerneală, desenând pe propria piele tatuaje invizibile despre toată nefericirea și tristețea din lume.
Toate scrierile mele sunt lipsite de farmec și de strălucire. Tot ceea ce scriu eu e despre supraviețuire în mijlocul disperării. Dacă aș putea să scriu la fel cum respir, atunci toate scrierile mele ar fi precum niște picturi terifiante despre realitate. Am devenit "scriitor" din întâmplare, căci scriu doar ca să mă eliberez de presiuni, împins de multele angoase de moment.
Dansez cu focul într-o furtună cu regrete, unde plouă neîncetat cu picături de plumb, unde tot ceea ce nu te omoară te devorează pe dinăuntru și îți împinge spiritul spre declin. Sunt la margine de prăpastie, privind în gol, în jos, în sus, constatând că același gol se află și în spatele meu, în trecutul de mult îngropat, revenind la viață apoi în viitorul ce urmează să vină. În cazul meu, o aparență de om sănătos și echilibrat ascunde de fapt o ființă bolnavă și chinuită de regrete, frustrări, insomnii și depresii. Ce poate fi mai artistic decât o ființă damnată care își descrie propria damnare? Stând în fața prăpastiei mele, constat că n-a existat un om mai dezarmat și mai nepregătit în fața "vieții" decât mine. Orice aș face sau nu, mi se pare eroism, căci nu cunosc latura exterioară a existenței, îmi e total străină. Între mine și restul lumii se află o prăpastie adâncă, un vid existențial e ceea ce îmi definește relația cu societatea oamenilor. Sunt un străin printre multe alte suflete pierdute. Fie că voi cădea în prăpastie, sau nu, cine știe, eu mă consider un erou liric, un demon trăind printre sfinți, sau un sfânt trăind printre demoni...

Războinicul tăcut

"Mergi numai pe căile indicate de onoare. Luptă şi nu fi niciodată mişel. Lasă pentru alţii căile infamiei. Decât să învingi printr-o infamie, mai bine cazi luptând pe drumul onoarei." - Corneliu Zelea Codreanu

Indiferent cât de timid am fost și sunt, indiferent că foarte rar am dat cu pumnul, cu toate acestea mă consider un luptător. O luptă nu înseamnă neaparat o bătălie dată între X și Y. Nu, din contra, poate însemna o luptă internă, înfruntarea unei provocări foarte stresante sau solicitante, a fi față în față cu un pericol mortal sau trăirea unei vieți lipsite de culoare. Cine poate îndura cu onoare tot ceea ce pentru alții ar fi de nesuportat, înseamnă că este un luptător. Și toți aceia care înfruntă și îndură, fără să arate sau să spună ceva din toate acestea, sunt adevărații luptători. Să trăiești pentru ceva și să mori pentru acel ceva, fără să protestezi și să faci gălăgie, asta înseamnă să ai onoare și virtute.
Din anumite puncte de vedere, încă din copilărie am fost maturizat forțat din cauza unor evenimente mai neortodoxe. Certurile zilnice, bătăile și neînțelegerile, toate acestea la început erau un șoc, dar pe urmă, odată cu trecerea anilor, au devenit rutină, astfel încât în timp ce nervii mei s-au stricat, pe parcurs, în același timp s-au și întărit. Am văzut și am trăit lucruri care pentru alții ar provoca greață numai dacă aș povesti mici părți din ele, fără să intru în amănunte. Au fost anumite situații când nu aveam ce face și eram nevoit să-mi folosesc pumnii și picioarele, împins de împrejurimi și de situație.
Furtuna anilor ce au trecut a lăsat pagume mari în suflet, la fel ca o inundație masivă după care vine prăpădul. Ceea ce nu te doboară nu te face mai puternic, ci mai indiferent, mai rece și mai ciudat. Îți pasă mult prea mult, până ajungi în punctul în care nu-ți mai pasă deloc. Și cu toate acestea, păstrându-ți onoarea până la capăt, în timp, devii tot mai virtuos. Profunzimea ta va reflecta inteligența ta, iscusința minții, nivelul superior al conștiinței la care ai ajuns. Dar cu toate acestea, acest așa-zis nivel se va manifesta doar din anumite puncte de vedere, sau doar la anumite aspecte. De exemplu vor fi lucruri care te vor lăsa rece, în timp ce altele te vor mișca.
Personal, nu dau doi bani pe ce cred alții despre mine, sau pe ce așteptări sau pretenții au de la mine, atât cei care mă cunosc cât și societatea. Mă simt străin de lumea oamenilor și oricât aș încerca tot nu mă pot integra. Dacă am dreptul să aleg, prefer singurătatea mea răcoroasă. Prefer să stau singur la masă decât în compania unui grup de oameni (mai ales străini). Prefer un loc retras, unde nimeni nu poate vedea ce mânc, cum mânc, ce beau, cât beau, ce fac, ș.a.m.d. Diferit nu înseamnă ciudat, iar a avea principii nu înseamnă a fi fixist.

Am învățat să îndur în tăcere, din această cauză cicatricile mele sunt invizibile. Strigătul meu este tăcerea. Cei care nu îmi pot înțelege tăcerea, nu îmi vor putea înțelege nici cuvintele. Nu cu lumea din jur mă lupt, ci cu lumea din interior, cu mine însumi. E o bătălie care a început deja de mulți ani. Nu am nevoie de familii noi, femei, căsnicii, de nimic ce m-ar distrage și mi-ar schimba cărarea pe care merg. Această luptă trebuie să o duc singur. Un samurai nu dă dovadă de teamă, un călugăr shaolin este mereu concentrat, un cavaler templier trăia și se lupta pentru religia lui. Fiind un luptător, înseamnă că și eu trebuie să lupt, fără să dau dovadă de teamă, să fiu concentrat și să cred în ceva. Doar astfel pot supraviețui în această lume, fără să mai implor atenția sau înțelegerea cuiva. Nu am pe cine să mă bazez, înafara de mine. Eu și cu mine, am trecut prin atâtea.
Am trecut prin cele mai dificile momente în viață de unul singur, nefiind niciodată înțeles în totalitate (nici măcar de părinți sau de cei apropiați). Am înfruntat cele mai mari frici și pericole, fără să am pe cineva alături. N-am avut pe umerii cui să plâng, nefiind nici o fată/femeie, prințesă magică sau înger păzitor prin zonă. Mi-am vărsat singur lacrimile. Mi-am lins singur rănile după care le-am cusut cu sârmă ghimpată. Și aceasta nu se va schimba nici pe viitor, de fapt niciodată. Am dat cu pumnii în pereți de multe ori până la sânge, doar ca să îmi vărs frustrările și nervii. Soarta războinicilor tăcuți și singuratici este hotărâtă încă înainte ca aceștia să vină pe lume. Orice luptă e grea, dar niciuna nu se compară cu lupta pe care trebuie să o duci cu tine însuți, contra ta. Și dacă o astfel de luptă reușești să câștigi, pe bună dreptate devii cel mai puternic luptător, chiar dacă fizic arăți precum o ruină, dar în spirit ești nemuritor.

De la extaz la agonie

"Sunt un obsedat care se risipeşte, care îşi iroseşte şi îşi spulberă obsesiile." - Emil Cioran

Tot ce am mai valoros pe această lume este blestemul de a gândi neîncetat și de a scrie despre tot ceea ce gândesc. Oare cum ar putea arăta toate scrierile mele dacă le-aș putea transforma într-o singură pictură? Ar fi un tablou cu un veșnic apus de soare sau cu un răsărit ce nu mai vrea să vină? Probabil că cei mai mulți au observat faptul că în jurul nostru se manifestă un permanent dualism. Binele și răul, negrul și albul, bărbatul și femeia, yin și yang, toate aflându-se fie în conflict, fie în armonie. Dualitatea are loc și prin acțiunea celor două stereotipuri: ori e pace, ori e război. Acest fenomen se întâmplă și în cazul celor doi poli opuși: extazul și agonia.
Extazul se poate atinge prin diverse metode. Unii artiști ajung la extaz datorită faptului că își ating apogeul prin creațiile lor, ajung în vârf și au prilejul de a simți acea savoare ce nu se poate descrie în cuvinte, savoare ale cărei picături au gust de extaz. Extazul e ceva ce trece dincolo de fericire. E ca și cum te-ar înălța pe culmile lumii pentru câteva momente. Acest fenomen se mai poate manifesta și în timpul actului sexual, când are loc un orgasm puternic. Șamanii din trecut se drogau cu tot felul de substanțe halucinogene ca să ajungă la extaz. La fel se practică și în zilele noastre aceste lucruri de către amatorii de senzații tari.
La polul opus al extazului se află agonia. Agonia nu te ridică spre rai precum extazul, ci din contra, te coboară în cel mai infernal iad. În timpul agoniei ai onoarea de a experimenta cea mai crudă formă a suferinței. În timpul extazului ești precum un fluture care se înalță spre cele mai minunate curcubeuri ale cerului, în timp ce în agonie te zbați precum un viermi care își dorește să fie călcat de cineva și să scape o dată pentru totdeauna de chinul nemilos al suferinței.
În această dualitate, saltul de la extaz la agonie, este precum trecerea de la o extremă la alta. Și acest fenomen are loc destul de des. Am experimentat acel sentiment înălțător, de o minunăție de nedescris, după care brusc m-a luat o stare de tristețe terifiantă, ca și cum sfărșitul lumii ar fi urmat să vină. De asemenea, fenomenul se poate manifesta și invers, de la a fi trist și cu moralul la pământ să te trezești dintr-o dată "viu" și total neafectat. Și toate acestea se întâmplă în câteva clipe.
În timpul extazului ești cu mult deasupra norilor, ești precum un zeu pentru câteva clipe. În agonie simți cum ți se descompune până și sufletul, te autodevorezi în propria mizerie și te zbați până îți dai duhul, iar dacă supraviețuiești totuși se datorează faptului că poți îndura mult mai mult și ceea ce e mai rău după asta urmează deci. Se poate afirma faptul că tot ceea ce e frumos, plăcut sau minunat este extazul, în timp ce toată urâțenia, durerea și chinul se asociază cu agonia. Nimic nu e mai plăcut și nimic nu se simte mai bine în percepții decât extazul. Nimic nu e mai dezgustător și mai cutremurător decât experiența agoniei. Și totuși cine poate descrie toate aceste senzații și trăiri, dacă nu cineva care le-a trăit pe propria piele? Și cine poate să le trăiască pe propria piele? Doar unul care ori a decăzut din cauza propriilor obsesii, ori cineva care caută după cunoaștere și iluminare experimentând tot ceea ce se poate. Am avut cândva în trecut un prieten (cu care azi nu mai țin legătura) care era însetat după experiențe, vroia cu orice preț să încerce tot felul de chestii, să simtă diversitatea trăirilor. Omul vroia să-și aibe orizonturile lărgite cât mai mult, pentru cunoaștere zicea el, în timp ce eu mă scufundam în propriile mele obsesii. Și m-am scufundat atât de bine încăt pot spune că sunt precum un scafandru metafizic care face scufundări filozofice în adâncurile minții, scufundări împinse din cauza trăirilor și agoniilor cauzate de obsesii, curiozități, frustrări și infinitatea de întrebări fără răspunsuri.
Am trăit plăcerea extazului de câteva ori și am simțit și chinul agoniei. Și tot ceea ce pot spune e faptul că e mult mai bine fără ele. Dacă ajungi să guști din fructul interzis al extazului, pofta nu ți se va calma, ci din contra, o să vrei și mai mult. Și așa ajungi un sclav al poftelor trupești, al plăcerilor temporare. Dacă ai simțit agonia, vei simți acel chin teribil pe care n-o să-l dorești nimănui. Concluzia e că cel mai bine e să fugi cât mai departe, atât de extaz, cât și de agonie. Fără ele se poate trăi mai bine.

Experiența plictisului

"Plictisul, un rău considerat frivol, ne face totuși să întrezărim abisul din care emană nevoia de a ne ruga." - Emil Cioran

Ocupația, de orice natură ar fi aceasta, are menirea de a ține mintea focusată și individul prins într-o pseudo-transă. Când cineva trebuie să facă ceva, înseamnă că are și suficient timp la dispoziție pentru a face acel ceva. Ideea de a fi ocupat cu ceva echivalează oarecum cu a avea o doză suficientă de timp pentru îndeplinirea sarcinii. Pentru unii timpul înseamnă bani, pentru alții e despre trecerea anilor, iar pentru alții e doar un chin. În oricare dintre situații tot ceea ce se poate experimenta nu este altceva decât trăirea unei stări de plictiseală cum nu s-a mai simțit niciodată.
Plictisul ne ridică la un alt nivel al realității, iar pe cei cât de cât pregătiți sau familiarizați cu acel nivel îi împinge către o trăire extatită, dar și întunecată în același timp. Experiența plictisului e precum un trăznet din cerul senin. Realitatea cu obișnuințele ei zilnice se deformează în totalitate în momentul în care individul în cauză experimentează ceva precum plictisul. Acest plictis, sau plictiseală, nu are de-a face cu lenea nicidecum. Nimic din ce am experimentat și am trăit nu se compară cu experiența plictisului, mă refer la intensitate și grad de întunecare. Niciodată nu te simți mai viu și mai torturat în același timp, decât în momentele cele mai intense de plictiseală. Orice ai avea de făcut, indiferent dacă ai sau nu timpul necesar pentru aceasta, în clipa în care începi să simți că nu are vreun rost să te implici înseamnă că începi să intri pe calea ce duce spre plictis. Dar ca să ajungi să simți plictisul la intensitate maximă, la nivel universal ca să spun așa, trebuie străbătut un drum lung și cu multe alte experiențe.
Adevărul este că niciodată nu m-am simțit atras cu adevărat de ceva anume. Tot ceea ce am făcut și am experimentat a fost doar de nevoie sau din cauza unei curiozități de moment. Plictiseala este moartea oricărei pasiuni. Dar oare ce este și pasiunea, dacă nu o obsesie dusă la un alt nivel în mod inconștient? Tot ceea ce iubești ajungi cândva să detești, fie din ură fie din cauza faptului că plictisul câștigă teren. Și când vezi că nimic nu mai are vreun rost, atunci ce rost mai are să vorbim despre un anume rost? Pasiunile, ocupațiile și toate exaltările pozitive nu sunt altceva decât mici porții de antidot pentru a supraviețui momentului și situației, toate fiind temporare. Oricât de mult te-ai bate cu pumnul în piept și oricât de mult ai considera că tot ceea ce ai făcut o avut vreun anume rost, într-o zi îți vei da seama că nimic din toate acestea nu a contat cu adevărat, asta în cazul în care nu ești un ignorant sau profan. Și ca să vezi realitatea trebuie să fii mai mult decât plictisit.
În timp ce am experimentat plictisul, am simțit cum trec dincolo de toate orizonturile mele, cum cerul universului meu se deschide și se și închide în același timp. Aș face ceva, dar totuși aleg să nu fac nimic pentru că oricum nu are niciun rost. Sunt atât de plictisit încât stau de multe ori și îmi pun întrebarea că oare cum de nu mă omoară toată această stare letargică și apăsătoare. Sunt plictisit de lume, plictisit de oameni, plictisit de viață, plictisit de tot și de toate. Oare aș putea spune că sunt scârbit în loc de plictisit? Cred că ar avea același sens până la urmă. A fi plictisit, vorbind la nivel metafizic, echivalează oarecum cu a fi scârbit. Tot ceea ce mai am în comun cu oamenii e faptul că sunt om și că inhalez același aer otrăvit precum ceilalți. E mai ușor să crezi în Dumnezeu sau în orice altceva, decât să crezi în tine - acest lucru te scutește de foarte multe bătăi de cap, inclusiv de experiența plictisului. Mereu i-am invidiat pe toți cei care credeau în ceva, deoarece treceau mult mai ușor peste probleme și obstacole.
Ca să întrezărești esențialul acestei lumi trebuie să nu ai nici o meserie, să nu faci nimic toată ziua, să stai doar și să exiști. Doar astfel poți ajunge să vezi realitatea din spatele cortinei iluzorii. Sfârșitul omenirii (ca și civilizație) va veni atunci când toți vor fi ca mine, căci sfârșitul nu e altceva decât realitatea, adevărul gol goluț. Și tare am impresia că tot ceea ce face omul, începând de la educație și până la muncă și pasiuni nu e altceva decât un film regizat de cei care conduc lumea, totul având ca scop îndepărtarea omului de la esență și ținerea acestuia într-o permanentă stare de ocupație. Totul pentru ca omul să nu aibe timpul să se plictisească, căci în timpul plictisului își va vedea adevărata față, își va afla adevărata identitate și va descoperi faptul că totul e doar un nimic imens.
Când ajungi atât de plictisit încât parcă simți că iasă fum din tine, înseamnă că ți-ai depășit limitele și nu mai ai nimic de pierdut. Că e vară sau iarnă, chiar nu mai contează. În ziua de azi sunt foarte mulți oameni plictisiți, dar cu toate acestea puțini extrag învățăturile acestei stări, după care un procent și mai mic dintre aceștia au parte de experiența plictisului. Acest plictis despre care tot am vorbit e precum o altă treaptă a conștiinței, un nivel oarecum superior, dar în același timp și întunecat. În timp ce ești plictisit parcă simți cum propria te neputință te înghite, e ca și cum te-ai autodevora de viu și cu bună știință. Ca să ajungi să fii plictisit nu trebuie să fii în situația de a nu avea o ocupație, ci de a ajunge în punctul în care să nu mai vezi rostul vreunei ocupații, sau pur și simplu să fii la un nivel metafizic sau filozofic care întrece tot ceea ce știai până atunci. Asta este adevărata plictiseală și nu aceea în care nu ai chef de lucru sau de altceva. Să privești dincolo de propriile tale orizonturi, iar pe urmă să nu vezi nimic - un început promițător plicitsului și tuturor acelor stări care urmează după. Plictisul e precum o gaură neagră din astronomie, uneori îți arată măiestria acestei lumi, iar altă dată te înghite complet.